Faptul că Mick Jagger s-a adresat unui stadion plin cu 60.000 de oameni, cu mai multe fraze în limba română decât celebrul de pe acuma "Bună seara Bucureşti!" (care a reprezentat minima rezistenţă în ceea ce-l priveşte pe George Michael spune foarte multe despre profesionalismul celebrului rock star.
Nu este vorba numai despre timpul alocat pe durata extrem de scurtă a popasului în ţărişoara noastră învăţării unor expresii în limba română, ci şi despre un soi de respect pe care Jagger l-a acordat celor care venea să-i asculte muzica. Parcă ar fi spus: "Nu mi-e indiferent pentru cine cânt în seara asta, pentru că ce va ieşi depinde şi de voi!" O invitaţie de a participa, pe picior de egalitate, la spectacol! Poate de aceea şi reacţia publicului a fost maximă.
Ca să parafrazez versurile unui cântec al lui James Brown, "Respect yourself" devine în cazul lui Mick Jagger "Respect your public"! Ceea ce îmi aduce aminte, în paranteză fie zis, de Morcheeba şi al lor "Hello Budapest!" şi de repetiţia mecanică a fetelor de la The Pussycat Dolls a frazei: "There's so much love I feel inside for you!", dublată de gestul redundant al împrăştierii acestei dragoste spontane către publicul adunat la Lacul Morii.
Revenind. M-am tot întrebat care este secretul longevităţii sexagenarilor de la The Rolling Stones? Trebuie să fie ceva mai mult decât o bună campanie de marketing, mi-am spus, ceva dincolo de moda vintage care ne-a cuprins de vreo câţiva ani încoace, în care formaţii destrămate se refac doar ca să pornească într-un turneu mondial, vedete celebre ale rock'n'roll-ului precum Billy Idol, Robert Plant (ca să vorbesc numai despre cei care au ajuns şi pe la noi) susţin concerte în forţă, umilind colegi mai tineri cu energia degajată pe scenă. Care este, deci, acel ceva care îi face pe The Rolling Stones atemporali?
Unitatea formaţiei, mi-a răspuns un fan, formaţie care a rezistat în formula actuală pe parcursul a câtorva decenii bune. Un sound definitoriu pentru rock'n'roll, aş adăuga eu. Mixul format din ghitară, baterie şi Vocea Mick Jagger este modelul pentru atitudinea rockerului anilor '60, '70: refuzul valorilor establishmentului şi a tot ceea ce înseamnă îngrădirea libertăţii individuale. Trebuie numai să te uiţi la felul în care se mişcă Jagger pe scenă şi o stare de relaxare ciudată te cuprinde. Într-o lume în care ritmul vieţii de zi cu zi este dat de o presiune continuă, la serviciu şi acasă, "efectul The Stones" este, fără nici o exagerare, terapeutic. Apoi vin versurile cântecelor, de o sinceritate dezarmantă, care te ating direct, de la imnul "I Can't Get No Satisfaction" până la hitul "You Can't Always Get What You Want!"
Şi cu toate acestea lista de explicaţii bine argumentate de mai sus nu mi se părea, înainte de concert, suficientă să explice misterul succesului de concert al unei trupe de rock oricât de faimoasă ar fi ea.
Concertul de acum o săptămână, însă, a adus elementul lipsă al puzzlelului: dăruirea.
Mick Jagger este, prin structura sa, un artist care se dăruieşte total, încărcându-se în acelaşi timp de la cei pentru care cântă. Are ştiinţa de a se încărca de la zecile de mii de oameni care vin să-i vadă pe el şi ai lui, pentru a da înapoi înzecit.
Este un schimb onest, iar el se aşteaptă de la public să-i răspundă cu aceeaşi monedă: sinceritate, respect şi dăruire. Ceea ce şi fac, venindu-i în întâmpinare cu toată deschiderea, spre un "Emotional rescue" promis de către unul dintre cântecele lor.