Pe mine mă certa de fiecare dată cînd dădeam muzica mai tare. "Ne aud vecinii, nu sîntem în junglă" - şi o privire suficient de încruntată încît să mă facă să rotesc butonul de volum cît mai mult spre stînga. Cînd difuzau însă videoclipul piesei Miss you, bieţii vecini erau ignoraţi cu desăvîrşire, iar în sufragerie jungla se dezlănţuia aproape isteric. N-am fost nici o clipă fan Stones, deşi Angie îmi sfîşia sufletul de adolescentă perpetuu îndrăgostită, iar despre Paint It Black am să spun mereu că e una dintre cele mai bune piese ever.
I-am luat lui, cîndva, un Best of... cu două CD-uri, pe vremea cînd mai găseam astfel de chilipiruri în genţile de voiaj ale tipilor din Vama Veche. Şi Blue, Black & White. Povestea Rolling Stones, anul ăsta, de Crăciun, învelită în hîrtie lucioasă, de cadouri. Concertul a părut, multă vreme, irealitate. Stones - în România. Stones-ii lui, aceiaşi pe care dansa cu trei decenii în urmă, aceiaşi pe care îi ascultam şi eu uneori, cînd îmi stingeam ţigara şi mă duceam în sufragerie doar ca să îl văd lîngă boxele date la maximum, acolo şi totuşi departe. Nu vorbea aproape niciodată cu noi cînd le asculta muzica, de parcă am fi îndrăznit să tulburăm ritualuri sacre.
Pînă cînd n-am cumpărat biletele, n-am crezut că vom fi împreună pe acelaşi stadion pe care au vibrat 60.000 de inimi. El le-a scris tuturor prietenilor, amintindu-le ce-şi spuneau cîndva: comunismul va cădea cînd îi vom vedea pe cei de la The Rolling Stones. Eu mi-am reprogramat concediul şi am cumpărat de la Sibiu insigne-pereche, cu limba scoasă.
"De acum, pot să mor liniştit"
Şi ne-am dus. Insigna lui era prinsă în piept, pe cămaşa albă de pînză topită. A mea - ştrengăreşte, de buzunarul blugilor. El 48, eu 24. Father-daughter experience. Ne-a fost cald, dar n-am simţit. Ne-a fost sete, dar nu ne-a trebuit brandul sponsorilor. Număram orele, apoi minutele. Cînd s-a făcut întuneric, n-am mai avut nici vîrste, nici fire albe în păr, nici oboseli, nici dureri. Explozie de lumină şi toate sufletele au tresărit dimpreună. Nu l-am privit, dar sînt convinsă că şi lui i-au dat lacrimile cînd Mick, Keith, Ron şi Charlie au apărut pe scenă.
Din acea clipă, timpul a fost suprimat de emoţii. Am cîntat amîndoi, am aplaudat pînă cînd au început să ne usture palmele, am dansat, am descătuşat toate energiile în urletul unei bucurii fără margini. Mie mi-e încă greu s-o înţeleg, deşi a fost şi a mea. El a visat-o toată viaţa.
E greu să faci cronica unui concert care, pentru cele trei-patru generaţii ce şi-au dat întîlnire pe Lia Manoliu, a fost sinonim nu atît cu rockul, cît cu tinereţea, cu libertatea, cu fericirea. E greu, mai ales cînd pleci de acolo cu tata de mînă, ca-n copilărie, negăsind cuvinte să descrii ce se întîmplă în şi cu tine, în afara unui "de acum, pot să mor liniştit" care te sperie tocmai pentru că e mai adevărat decît tot ce ai simţit vreodată.