Marţi, 17 iulie 2007, un stadion întreg s-a adunat pentru a gusta o felie consistentă din istoria muzicii. Unii au spus că abia cu acest concert comunismul va lua sfîrşit în România, dar Rolling Stones au cîntat şi în China şi pînă acum nu sînt semne că s-ar fi întîmplat mare lucru. Mai mult, autorităţile chineze le-au interzis să cînte în concertul cu pricina Brown Sugar, invocînd aluzii sexuale de inspiraţie imperialistă. Dincolo de orice ideologie şi de tributul adus cuplului Jagger / Richards pentru propăşirea rockului, am ales să ne conversăm oarecum în contradictoriu. Dar numai de dragul muzicii.
Matei Florian: Săptămîna asta, domnul Mick Jagger a împlinit 64 de ani. Orice dileme vom fi avînd despre ce a însemnat concertul Rolling Stones de la Bucureşti, cred că trebuie să ne punem de acord că omul ăsta trebuie firitisit cu tot dragul din lume. Scurt pe doi: "La mulţi ani & alte d-alde d-astea!".
Marius Chivu: De acord. Cu atît mai mult cu cît nu ştiu un alt rocker care, la vîrsta asta, să fie mai energic pe scenă (Billy Idol are, totuşi, "doar" 52 de ani). Stones sînt nişte supravieţuitori, asta e clar, şi UNESCO ar trebui să-i ducă să concerteze în fiecare locşor de pe glob. O datorie de onoare faţă de istoria rockului. Nu neapărat pentru a le auzi muzica (atît cît a mai rămas din ea), ci pentru a (mai) fi văzuţi. Românii le-au ascultat muzica prin anii '60-'70, era timpul să-i şi vadă. Altfel, ar fi rămas doar o iluzie rock din altă parte a lumii.
M.F.: Eu, unul, nu m-aş grăbi să construiesc din acest concert imaginea unei datorii de onoare la care orice român cu tendinţe cosmopolite ar fi fost obligat să privească cu deferenţă. E cît se poate de adevărat că nu în orice zi ai şansa să te întîlneşti cu istoria muzicii rock în carne şi oase, cum la fel de adevărat este că nu prea cred să existe alte trupe mai predispuse să frăgezească un stadion întreg precum o fac cei de la Stones. Dacă există un motiv temeinic pentru care cetăţeanul ar trebui să privească cu admiraţie spre instituţia asta de dans & antren propovăduită de Jagger & Co., acela ar fi inclus în aceste cuvinte cheie: It's only rock'n'roll, but I like it.
M.C.: Tocmai asta e problema: deşi mi-a plăcut, am auzit puţin rock'n'roll pe "Lia Manoliu". Nu ştiu la ce standarde am dreptul să sper cînd vorbesc de un concert rock al unor tipi care zdrăngăneau chitarele dinainte ca părinţii mei să se fi născut, dar, totuşi, în numele a ce ar trebui să-mi maschez dezamăgirea!? Au cîntat modest: chitara lui Richards suna ca o bunicuţă agresată, bateria lui Watts nu mai are (dacă a avut vreodată) pic de fantezie, Wood încerca să acopere gherlele lui Richards... Satisfaction şi Sympathy for the Devil au fost măcelărite cu lovituri brutale de chitară. Şi dacă tot au ales un repertoriu evergreen, unde au fost Route 66, Angie, Wild Horses, Get Off of My Cloud, Ruby Tuesday, Harlem Shuffle, I Go Wild, Out of Tears, Love is Strong, Anybody Seen My Baby sau măcar Rain Fall Down, hitul noului album pe care îl promovează? De fapt, ce naiba au cîntat? Noroc cu Mick Jagger care a cîntat cel puţin acceptabil (sonorizarea n-a fost grozavă, regretabil pentru un concert de asemenea amploare), s-a conversat cu stadionul şi a făcut glume în română (nimeni nu şi-a dat atîta silinţă să intre în graţiile publicului de la noi, "gratulat" deseori cu frustrantul "Good evening, Budapest!") şi, mai ales, a dansat cum n-o făcea nici în tinereţe, mişcările lui de şolduri putînd să-l facă invidios chiar şi pe Dave Gahan. De fapt, Jagger şi artificiile au făcut tot show-ul, dar, iarăşi, un show scurt de numai o oră jumătate, cu o singură piesă cîntată la bis, iar asta în ciuda faptului că stadionul îi chema frenetic... Mureau dacă mai cîntau o melodie?!
M.F.: Îţi spun sincer că de abia aştept să te contrazic. Şi cred, înainte de a-ţi sări la beregată, că la mijloc s-ar putea să se fi strecurat o neînţelegere. Aşa cum îmi apar mie lucrurile, s-ar putea să avem concepte diferite cu care definim chestia asta numită "rock'n'roll". Rock'n'roll-ul cred că a încetat de mult să mai fie doar muzica aia explorată şi cîntată cu dibăcie de Chuck Berry. Rock'n'roll-ul n-a ţinut niciodată de abilitatea de a performa coerent într-un concert cap-coadă. (Fie vorba între noi şi ceilalţi, care ne citesc acum contrazicîndu-ne, Richards nu s-a remarcat prea des ca un mare performer la chitară, cum nici Watts n-a ţinut să infirme vreodată imaginea lui de baterist blazat.) După definiţia pe care o întrebuinţez eu, rock'n'roll-ul înseamnă, pur şi simplu, chitare, tobe, bas, energie şi spectacol, dublate (triplate?) de atitudine. De bine, de rău, concertul ăsta a avut cu prisosinţă şi chitare, şi tobe, şi energie (Doamne, cît putea să alerge Jagger la 64 de ani!), spectacol grandios şi atitudine cît cuprinde. Orice ai spune, dacă e ceva care nu le-a lipsit niciodată Stones-ilor, atunci lucrul ăla e apetitul lor (prea puţin trucat) de a se supune regulilor unui show perfect. Adună lucrurile astea: detaşarea flegmatică a lui Watts, cu imaginea hîrşită de pirat bătrîn a lui Richards, cu energia inepuizabilă a lui Jagger, cu galanteria camaradă a lui Wood, asezonează-le cu nişte "clasice" ca Paint in Black, Start Me Up sau You Can't Always Get What You Want şi vei avea, orice ai spune, esenţa (piatra filozofală) a entertainment-ului pur. Şi acum, ajuns la capitolul play-list, pentru numele lui Dumnezeu!, nu fi şi tu cîrcotaş pentru că, dacă era să cînte toate piesele lor cunoscute, concertul s-ar fi întins pe durata a vreo două luni. Cel puţin.
M.C.: Nu te contrazic - caracterizarea pe care o faci trupei este ultra-pertinentă -, dar prea am avut impresia că muzicienii din spate au cîntat în locul lor. Cu totul altfel a fost concertul de acum două săptămîni al lui Robert Plant & The Strange Sensation, unde muzicienii ăia chiar se foloseau de instrumentele din mîini şi au dat un show progresiv-psihedelic în care rockul atingea vibraţia aceea inefabilă, te transfigura acolo, pe betonul din faţa scenei, încă de la primul vers: You need coolin', baby, I'm not foolin'... Am apreciat însă la superlativ desfăşurarea tehnică de forţe vizuale: scena gigantescă în formă de fluture fără cap (sau, poate, lectura recentă a Orbitor-ului îmi joacă o festă), artificiile, flăcările, jocul de lumini şi imaginile pe ecranul uriaş, modulul scenic care a culisat pînă în sectorul B al stadionului (îi rămîn recunoscător lui Richards că a zdrăngănit chitara deasupra capului meu), limba gonflabilă, iar, la final, jetul de panglici aruncat peste scenă... Nu acelaşi lucru îl pot spune însă despre organizare, cu totul depăşită de eveniment.
M.F.: Te referi la faptul că pentru un pahar de apă plată trebuia să stai la coadă aproape o oră şi că, pe deasupra, apa aia mai împrumuta şi gradele temperaturii de afară, plus că se vindea la preţul a doi litri de Cola rece? Regreţi şi tu că din cauza chestiei ăsteia n-ai putut urmări show-ul (care părea să fie impecabil) al unei trupe britanice de soi cum a fost The Charlatans la începutul anilor '90? Dacă la asta te gîndeşti, îţi dau perfectă dreptate. Pe de altă parte, sînt perfect de acord că Stones-ii nu pot fi comparaţi la capitolul "abilităţi tehnice" cu Yes, de pildă, şi e evident că vocea lui Plant e de o mie de ori mai performantă decît cea a lui Jagger. Nu cred, însă, că problema trebuie tratată în felul ăsta: de pildă, eu sînt înnebunit după Roger Waters care, cînd vine vorba de vocalize şi octave, e mult sub Jagger. Crede-mă, n-am să mă plîng vreodată că partitura lui va fi preluată în concerte de fetele alea mai plinuţe şi vocile lor minunate... Tot ceea ce contează aici, din punctul meu de vedere, e să te laşi în voia băieţilor ăstora care, buni sau răi (asta n-are nici o importanţă), au ştiut să prelucreze întotdeauna rockul ca pentru o mare sărbătoare simplă, au transformat muzica în suport pentru bună-dispoziţie şi au dat lumii, începînd din '62 încoace, un aer de sictir, veselie şi nonconformism sinonim cu naşterea rockului. Fac ce fac şi iar o să revin: ştiu că rock'n'roll-ul lor nu e nici complicat şi nici simandicos, dar, asta e, mie mi-a plăcut la nebunie!
M.C.: Mi-era teamă că o să ajungem aici, în punctul în care cel care trebuie compătimit sînt eu - deh, I can't get no satisfaction! -, cel care într-un interviu din Dilemateca nr. 1 (mai 2006) am polemizat cu Dan C. Mihăilescu susţinînd superioritatea live a Stones-ilor în faţa Beatles-ilor... Dar, asta e, nu poţi primi la infinit numai cîmpuri cu căpşuni!