În foarte aşteptatul Hollywood Ending al lui Woody Allen - care a deschis cea de-a 55-a editie a Festivalului de la Cannes -, personajul interpretat de el, regizorul-cîndva-faimos Val Waxman, comentează la un moment dat cît de plictisitoare este viaţă în Canada de unde tocmai se întorsese după filmarea unui clip pentru un deodorant: "Nici măcar crime nu se-ntîmplă acolo!", exclamă cu năduf newyorkezul perfect Val/Woody, stîrnind hohotele spectatorilor.
A fost unul dintre puţinele momente de haz ale unui film care porneşte de la o idee genială (un regizor orbeşte în plin turnaj şi continuă, fără ca nimeni să-şi dea seama...) şi care capotează serios tocmai pentru că, de la un punct încolo, nu mai ştie ce să facă cu ea: Hollywood Ending seamănă mai mult cu ceea ce americanii numesc one-line joke - o glumă de-o frază care se fîsîie progresiv, ajungînd, după aproape 2 ore, să nu mai amuze pe nimeni...
Woody, care participă pentru prima oară, în carne şi oase, la un festival (şi căruia Cannes-ul i-a făcut onoarea de a inaugura ediţia a 55-a, oferindu-i totodată o Palme des Palmes precum, acum 4 ani, modelului său declarat, Ingmar Bergman), este, cum se ştie, personajul predilect al filmelor sale; nevrozele, ipohondriile şi atacurile lui de panică sînt la fel de celebre - printre cinefili - ca şi pălărioara, pipa şi pantalonii prea scurţi ai d-lui Hulot (personajul lui Jacques Tati, celebrat aici la Cannes) sau bastonul, melonul şi pantalonii-sac ai lui Charlot. Într-un anume sens (şi o replică din Hollywood Ending o confirma), Woody face, în fiecare film al lui, product placemen" pentru Xanax - medicamentul împotriva anxietăţii (pe care îl folosesc şi eu, cu succes, de cîte ori zbor!); iar la conferinţa de presă - mult mai puţin amuzantă decît se aştepta toată lumea -, ca răspuns la o întrebare despre cît de bine "se distrează" la Cannes, a recunoscut că singurul lucru pe care l-a făcut de cînd a ajuns a fost să "controleze panica": ca atare, i-a rămas foarte puţin timp şi pentru altceva...
Întîmplător sau nu, în foarte comentatul documentar al lui Michael Moore despre măcelul colectiv de la liceul Columbine din Littleton, Colorado - Bowling for Columbine - este vorba tot despre atacuri de panică, anxietate etc, doar că Moore le vede ca fiind un fenomen de masă specific unei întregi naţiuni (cea americană); în viziunea - cam simplistă, reducţionistă şi, oricum, manifest stîngistă a documentaristului -, SUA a produs, produce şi va mai produce violenţă pentru că este, ea însăşi, "victima" unei frici induse de politicieni & mass-media... Cum "conlucrează" aceste două puteri reunite este mai puţin clar - şi, oricum, scenariul nu pare conştient de faptul că paranoia imputată acestora poate fi identificată, la fel de bine, şi în discursul anti-establishment al celor intervievaţi (cu evident parti-pris) de Moore; dar, dincolo de schematismul filmului şi de posibilele puncte de vedere pro şi contra armelor de foc, documentarul reuşeşte totuşi un "scoop" memorabil: atragerea într-un interviu -capcană a preşedintelui NRA (National Rifle Association), actorul Charlton Heston, şi întoarcerea argumentelor acestuia împotriva lui însuşi! "De ce asemenea crime nu se petrec şi în Canada vecină?", întreabă Moore; "Şi acolo oamenii au arme în casă, văd filme violente la televizor, etc etc?" Heston nu ştie ce să spună - dar reportajul filmat ceva mai devreme, chiar "peste gîrlă", printre canadieni calmi şi (plictisitor de) pacifişti o demonstra cu prisosinţă: pentru că, în Canada de "peste gîrlă", politicienii nu ţin discursuri inflamatoare, şi nici mass-media nu le difuzează!...Nici vorbă, deci, să Blame Canada, cum sună cîntecelul din South Park: Longer, Bigger & Uncut, al cărui coautor, Matt Stone, este intervievat de Moore.
După doar o zi-jumate de festival, Canada şi... vîrsta de 40 de ani par să fie subiectele cele mai dezbătute în filmele văzute la Cannes. De unde şi pînă unde cuadragenarii (Canada, am văzut de unde!)? Din faptul că, 1., în primul film din competiţie, Marie-Jo et ses 2 amour al francezului Robert Guediguian, soţia cuadragenară a unui zidar cuadragenar are o aventură cu un marinar cuadragenar, se îndrăgosteşte de el, el de ea, doar că femeia nu se poate hotărî dacă să-i spună soţului - care deja a aflat, pe cont propriu - sau să-şi trăiască "fericirea" în taină; pînă la urmă, se mută la acesta, dar mustrările de conştiinţă o împiedică să se bucure de viaţa-în-doi în afara căsătoriei, iar tragedia din scenariu, ca filmul să se termine cu bine...; din faptul că, 2., în documentarul realizat de actriţa Rosanna Arquette, Searching for Debra Winger, vîrsta de 40 de ani şi problemele pe care o ridică actriţelor hollywoodiene este subiectul - întors pe toate feţele - al acestui film diletant, împrăştiat, dar sinucigaş de sincer şi, tocmai de aceea, pasionant... Arquette are meritul de a fi reuşit, înainte de orice, atragerea în ancheta sa a unor actriţe foarte diferite, care spun - cu mai multă sau mai puţină elocvenţă - cum e să fii femeie-trecută-de-o-anumită-vîrstă/actriţă-la-Hollywood şi să trebuiască să alegi între familie şi carieră: Jane Fonda, Vanessa Redgrave, Teri Garr, Charlotte Rampling, Whoopi Goldberg, Frances McDormand, Holly Hunter, Theresa Russell, Sharon Stone, Melanie Griffith, Darryl Hannah, Meg Ryan, Gwyneth Paltrow, Robin Wright Penn, Salma Hayek, Tracey Ullman, Katrin Cartlidge, Emmanuelle Beart, Chiara Mastroianni, Patricia Arquette, vreo duzină de altele mai puţin cunoscute şi, evident, Debra Winger -lista e impresionantă...! Intervenţiile cele mai substanţiale li se datorează lui Whoopi Goldberg - cu un one-woman-show irezistibil despre cum e să te trezeşti cu "un cur atîta, care te va urmări toată viaţa fără a putea vreodată să scapi de el!", şi Jane Fonda - cu o mărturisire emoţionantă despre jubilaţia incomparabilă de a fi în "centrul magic" al meseriei de actor: un fel de "Paradox" al lui Diderot spus în cuvinte simple şi pline de simţire...; şi, în fine, din faptul că, 3., la conferinţa de presă a juriului -prezidat de David Lynch -, Sharon Stone a recunoscut că a se asuma în calitate de cuadragenară ca pe ceva firesc, nu ca o curiozitate ("o descoperire arheologică: uite o femeie de 40 de ani!"), a însemnat un prag important pentru "renaşterea" ei ca mamă - foarte departe de imaginea provocatoare a sex-simbolului marca Basic Instinct; va fi urmată această "renaştere" biologică şi de una profesională? - această e întrebarea...
O întrebare care pluteşte asupra întregului film al Rosannei Arquette - şi care i-a smuls "puternicei" Sharon, la conferinţa de presă, cîteva lacrimi. Festivalul se anunţă emoţional.
(Deplasare sponsorizata de Coca-Cola şi Air France)