În cadru festiv, a demarat la Cannes un proiect de anvergură: un film despre ce s-a întîmplat la New York la 11 septembrie 2001 (cu titlul 11.09.01), a cărui premieră e programată chiar pentru 11 septembrie 2002. Filmul va fi realizat de 11 cineaşti proveniţi din lumi diferite, din culturi diferite. Fiecare, fără să ştie ce fac ceilalţi, va oferi, într-un scurtmetraj, un punct de vedere personal asupra aceluiaşi eveniment - văzut din Franţa (Claude Lelouch), din SUA (Sean Penn), din Marea Britanie (Ken Loach), din Japonia (Shohel Imamura), din India (Mira Mair) ş.a.m.d., ajungînd pînă în Burkina Fasso...
Apropo de 11 septembrie, cel mai tînăr regizor al competiţiei, americanul Paul Thomas Anderson (31 de ani) spunea într-un interviu că, după acea dată, în SUA, a scăzut enorm interesul publicului pentru superproducţiile catastrofice şi pentru filmele de acţiune violente. Ceea ce a deschis mai mult decît pînă acum calea regizorilor interesaţi de alt tip de cinema decît cel acrobatic. Din păcate, cei pe care i-a entuziasmat, acum cîţiva ani, Magnolia tînărului Anderson vor fi acum uşor dezamăgiţi văzîndu-i ultimul Punch-Drunk Love, o comedie bizară (dar nu destul de bizară pentru a o face şi memorabilă) despre un tînăr şi el bizar, cu un mod la fel de bizar de a face priză la realitate. Nu e exclus ca filmul să intre în graţiile juriului condus de un mare amator de bizarerii, ca David Lynch.
A dezamăgit şi canadianul David Cronenberg, deşi aşteptat ca mare favorit, trecut azi prin competiţie cu Spider; Spider e un tînăr bolnav psihic, traumatizat de moartea mamei (ucisă de soţ); dar abordarea cinematografică a cazului clinic e descumpănitor de plicticoasă, ca într-un fel de Hamlet de balamuc, din care lipseşte Shakespeare.
În contextul psihologic substanţial modificat după 11 septembrie, Martin Scorsese (prezent la Cannes ca preşedinte al juriului de scurtmetraje) a hotărît să îşi amîne premiera lui Gangs of New York - plasat în lumea crimei, la începutul secolului 19 - pentru primăvara lui 2003. Totuşi, Scorsese a prezentat la Cannes, cu participarea interpreţilor principali, Leonardo Di Caprio şi Cameron Diaz, douăzeci de minute din viitoarea premieră. Judecînd după ele, se poate deduce că filmul va fi un amestec de pitoresc, sîngeros şi pueril. Un Scorsese minor.
În schimb, plin de prospeţime şi de îndrăzneală stilistică s-a dovedit, în competiţie, iranianul Abbas Kiarostami, cu Ten. Un lungmetraj în zece "episoade", în care se întîmplă unul şi acelaşi lucru: o femeie, la volan, conduce maşina şi stă de vorbă (cu băieţelul ei, cu sora, cu o bătrînă necunoscută, cu o prostituată); dar aparentele banalităţi reuşesc să ţintească, miraculos, miezul lucrurilor, esenţa secretă a vieţii. Se vorbeşte nonstop, încadratura e mereu cam aceeaşi, aparatul de filmat nu coboară nici o clipă din maşină! Şi totuşi, rezultatul e palpitant şi de un rafinament seducător...
Timpul, la Cannes, fuge altfel decît în restul lumii: blocat în întunericul sălilor de cinema, la viteza de 24 de fotograme pe secundă. Şapte bine cunoscuţi regizori ai lumii s-au aventurat să interpreteze noţiunea-ideea-sentimentul Timpului - într-un lungmetraj selectat la Un certain regard, Ten Minutes Older, o antologie de scurtmetraje (formula este, se vede, la modă). Fiecare film propune o altă viziune asupra valorii Timpului, fiecare scenariu vine cu o altă poveste despre "ce se poate întîmpla în zece minute". Şi cîte nu se pot întîmpla! Poţi să-ţi iei lumea-n cap şi să pleci cu iubita în Siberia, poţi să mori sau să scapi după o supradoză de heroină, poţi să pierzi alegerile, poţi să treci din epoca de piatră direct în faţa unui televizor (dacă eşti trib din Amazonia!) etc. etc. Fiecare regizor impregnează cele zece minute cu stilul, cu bioritmul, cu obsesiile care i-au construit filmele de pînă acum. Aşa încît, chiar dacă nu ar fi fost semnate fiecare în parte, se poate descifra cu uşurinţă care episod e de Wim Wenders, care e de Jim Jarmusch, care e de Werner Herzog, sau de Aki Kaurismaki, sau de Chen Kaige, sau de Spike Lee. Fiecare vede Timpul după chipul şi asemănarea lui. Un argument cinematografic nou în favoarea unei idei vechi: nu timpul ne face pe noi, ci noi ne facem timpul.