Iată palmaresul celei de-a 55-a ediţii a Festivalului de la Cannes, în ordinea lui crescătoare, începînd cu un premiu special:
Premiul celei de-a 55-a aniversări, pentru Bowling for Columbine, al americanului Michael Moore - singurul documentar selectat la Cannes în ultimii 46 de ani şi singurul premiu în dreptul căruia juriul lui David Lynch a menţionat "în unanimitate". Uneori, ca şi în acest caz, unanimitatea e o mică exagerare. Filmul, despre creşterea violenţei în Statele Unite, e plin de o fervoare dinamitardă, împinsă pînă în preajma discursului tezist. Printre altele, Moore a făcut un fel de "fixaţie cu preşedintele Bush" (atac în film, atac la conferinţa de presă, atac la ceremonia de premiere). Pe scenă, regizorul - o natură, altfel, vizibil sănătoasă, cu un aer rubicond-jovial, după ce a asigurat publicul că a studiat franceza la liceu, s-a lansat într-un lung discurs, într-o limbă absolut ininteligibilă, care l-ar fi umplut de invidie pînă şi pe Chaplin! O parte a sălii a rîs cu lacrimi, altă parte a căzut în perplexitate: din partea unui regizor, şi încă a unui documentarist, atîta lipsă de măsură?
Premiul Juriului - Intervenţie divină / Divine Intervention , de Elia Suleiman (n. 1960, regizor, dar şi actor în propriul film), primul palestinian intrat în selecţia oficială a Cannes-ului (e adevărat, un palestinian şcolit şi trăit cîţiva ani la New York), cu o coproducţie franco-marocano-germană, o poveste de o simplitate plină de graţie, aproape fără cuvinte, "un bărbat şi o femeie" din acelaşi Ierusalim, despărţit - şi despărţiţi - de o graniţă.
Premiul pentru scenariu - Paul Laverty pentru Sweet Sixteen, de Ken Loach. Despre dulcea vîrstă de 16 ani, în tonuri amare (sărăcie, droguri, inimi iraţionale, neşansă existenţială).
Premiul pentru regie, ex-aequo: maestrului coreean Im Kwon-Taek, pentru Îmbătat de femei şi de pictură / Drunk on Women and Poetry (un film îmbătat, şi el, de pictură şi de femei, ca şi personajul principal, un pictor blestemat, din secolul 19), şi tînărului american Paul Thomas Anderson, pentru Punch-Drunk Love (tot "beat de dragoste", dar în secolul nostru, şi într-o comedie bizară, care şi-a găsit, la Cannes, partizanii ei).
Premiul de interpretare masculină: belgianul Olivier Gourmet (pentru rolul din Le Fils, de Luc şi Jean-Pierre Dardenne). Într-un festival cu atîţia mari actori (de pildă, cu un Jack Nicholson fabulos), e limpede că, prin acest premiu pentru un nume cvasi-necunoscut la scară internaţională şi pentru o creaţie cîtuşi de puţin spectaculoasă, juriul a vrut să bifeze un titlu. L-a bifat.
Premiul de interpretare feminină - finlandeza Kati Outinen, din The Man Without a Past, de Aki Kaurismaki, un fel de Maia Komorovska a Nordului, "actriţa-fetiş" a lui Kaurismaki.
Marele Premiu - The Man Without a Past, de Aki Kaurismaki (singurul film din palmares cu două premii). "Kaurismaki se repetă", spun cei care resping filmul. Dar un artist cu un stil atît de personal nu are cum să nu se repete, rămînînd el însuşi, inconfundabil... Kaurismaki nu s-a dezminţit nici pe scena ceremoniei de premiere, cînd a început prin a-şi mulţumi lui însuşi! La ora cînd am transmis corespondenţa despre The Man Without a Past, îl numeam "poate cel mai împlinit film din competiţie". Dar a venit ziua a noua, ziua în care, spun statisticile, sunt programate cele mai multe Palme... Aşa s-a întîmplat şi acum. În ziua a noua a venit The Pianist.
Palme d'Or - The Pianist, de Roman Polanski. Unor confraţi de la festival filmul lui Polanski li s-a părut lipsit de o valoare specială, iar premiul - acordat mai degrabă pentru restul operei decît pentru recentul titlu. În ceea ce mă priveşte, nu cred că lucrurile stau aşa. Dimpotrivă. The Pianist relevă un Polanski mai profund, mai sobru, mai esenţializat, fără teamă de "clasicism" şi fără interes pentru demonstraţii de virtuozitate, la cei 69 de ani (neîmpliniţi). Un Polanski mai indiferent ca oricînd la "reacţia publicului" şi parcă mai adîncit ca oricînd în poveste. Şi ce poveste! Scenariul e scris după o carte autobiografică, de Wladislaw Szpilman - un pianist tînăr şi talentat, evreu polonez (jucat memorabil de Adrien Brody), traversînd infernul ghetoului din Varşovia şi supravieţuind printr-un miracol (inclusiv prin miracolul muzicii, pentru că în acest film despre distrugere şi despre o lume bolnavă mai e loc pentru muzică). Cale de 2h28' Polanski urmăreşte - studiază! - atent traseul unui om redus la condiţia de animal hăituit. Efectul e halucinant. Nu "se plînge" la The Pianist, pentru că Polanski merge dincolo de lacrimi, dincolo de înduioşare, într-o zonă a tragicului pur. "Nu am vrut să tratez povestea în manieră hollywoodiană, ci cît mai aproape de realitate, de amintirile copilăriei mele, cînd am supravieţuit bombardamentului asupra Varşoviei şi ghetoului din Cracovia"... În contextul ediţiei, The Pianist a reprezentat cea mai inspirată opţiune pentru Palme d'Or.
Aşadar, un palmares care a cultivat diversitatea (politic şi geografic corectă) şi care a privilegiat filmul european (şi Premiul Caméra d'Or, pentru film de debut, a rămas în Franţa, acordat tinerei Julie Lopes; iar Palme d'Or-ul pentru scurtmetraj a plecat în Ungaria, pentru un film de patru minute, de Peter Meszaros).
Un palmares bun, al unei competiţii mai degrabă slabe. Evident, ar fi fost preferabil să fie invers.