Dacă, până acum, anotimpurile festivaliere consacrate erau, în România, primăvara şi toamna, de la o vreme reuniunile de profil au început, pe de o parte, să se prelungească binişor după închiderea stagiunii şi, pe de altă parte, să nu mai aştepte ploile reci pentru a-şi aduna invitaţii: sezonul mustului şi al pastramei pare la fel de bun şi pentru degustarea produsului scenic. Pe continent, practica organizării festivalurilor tocmai în răstimpul "mort" al verii datează, dimpotrivă, de mult. Inclusiv în ţările mai nou cooptate de Europa pe harta sa "oficială".
Un astfel de festival care începe imediat după sunarea stingerii anului teatral se desfăşoară, în fiecare an, la Kisvárda, o mică localitate maghiară aflată nu departe de graniţă; de graniţe, mai bine zis, pentru că oraşul - posesor, printre alte atracţii, al unei bine păstrate cetăţi medievale şi al unui foarte vizitat ştrand cu apă termală - stă la aproximativ aceeaşi distanţă de frontiera românească şi de cea ucraineană. Probabil că tocmai această situare a motivat alegerea sa ca "sediu" al unei întâlniri unice, din câte ştiu eu, pe continent, numită Festivalul teatrelor maghiare din afara graniţelor şi ajunsă în vara 2007 la cea de-a 19-a ediţie. Aşa cum exprimă foarte clar titulatura ei, manifestarea oferă, pe parcursul a circa zece zile (între 21 şi 30 iunie 2007), o amplă paradă a celor mai semnificative realizări scenice din repertoriul trupelor de limbă maghiară - cam douăzeci la număr - semănate în diverse oraşe din ţările din jur: România, Ucraina, Serbia şi Slovacia. Dintre ele, cele mai "solide", din punct de vedere deopotrivă cantitativ şi calitativ, se găsesc în Transilvania - motiv de mândrie, aş zice, pentru concetăţenii de etnie majoritară (pentru toţi concetăţenii, de fapt), întrucât atestă excelenţa teatrului românesc - fie el şi vorbit în altă limbă - măcar înăuntrul peisajului scenic din această parte a lumii. Actuala ediţie a confirmat din plin pomenita realitate.
Nu am putut sta la Kisvárda decât patru zile din cele zece pe care le-a "acoperit" festivalul; am plecat cu mare părere de rău de acolo, pentru că, aşa cum s-a întâmplat şi cu trei ani în urmă, când am frecventat prima dată reuniunea, în acest scurt interval mi s-au întâmplat doar lucruri plăcute: am văzut spectacole bune - unele, foarte bune - şi actori foarte buni - unii, excepţionali -, am asistat la discuţii interesante (chiar în afara dezbaterilor organizate, care au loc în dimineaţa următoare fiecărei reprezentaţii şi unde se schimbă idei şi argumente pasionate, nu o dată aprinse şi adesea usturătoare la adresa uneia sau alteia dintre montări şi a realizatorilor lor), am întâlnit, cu o uimire fericită şi mereu nouă, oameni pentru care teatrul este (a rămas, încă...) nu o sursă de venituri şi de consolidare a bunei păreri despre sine, ci o pasiune căreia i te dedici cu trup şi suflet, precum şi o meserie şi, concomitent, o vocaţie împlinită cu seriozitate, disciplină şi antrenament neîntrerupt. Pentru artiştii din feluritele teatre de limbă maghiară, Kisvárda este nu numai un loc de etalare a celor mai bune rezultate de peste an, ci şi un fel de laborator sui generis - şi, cu o bună intuiţie, organizatorii au inclus în ediţia din această vară şi câteva "ateliere" profesionale -, ca şi o arenă de confruntare a experienţelor, viziunilor şi opiniilor despre arta scenică.
Din vastul program datorat eforturilor prospective ale celor două selecţionere - teatrologii Adrienne Darvay Nagy şi Katalin Ágnes Szücs -, juriul, format din personalităţi marcante ale teatrului maghiar, precum actorii Péter Blaskó şi Judit Csóma (de la Naţionalul din Budapesta) sau actorul şi regizorul Gábor Máthé (de la renumitul teatru budapestan "József Katona"), a reţinut, cu două-trei excepţii, nume şi titluri provenite exclusiv din România, ceea ce, dacă nu mă înşel, reprezintă o performanţă încă nemaiatinsă de scenele maghiare de la noi. Astfel, Marele premiu al festivalului, oferit de Ministerul Culturii din Ungaria, a revenit spectacolului Năzdrăvanul Occidentului de John Millington Synge, regizat, la Teatrul "Tamási Áron" din Sfântu Gheorghe, de László Bocsárdi, spectacol beneficiar a încă două distincţii, primite de scenograful József Bartha, respectiv de actorul Tibor Pálffy. Premiul acordat de municipalitatea din Kisvárda a fost împărţit între spectacolul Companiei "Tompa Miklós" a Teatrului Naţional din Târgu-Mureş, Ivona, principesa Burgundiei de Witold Gombrowicz (regia: Alexandru Colpacci), din a cărui distribuţie a fost laureată şi Dorottya Nagy, interpreta rolului titular, şi producţia Teatrului "Jókai" din Komarno (Ucraina) cu Pisica buclucaşă de Martin McDonagh (regia: Andor Lukáts), în timp ce Premiul publicului (la Kisvárda funcţionează în fiecare an şi un juriu "popular", alcătuit din reprezentanţi ai spectatorilor obişnuiţi) a fost obţinut de spectacolul Teatrului din Miercurea-Ciuc cu musicalul Scripcarul pe acoperiş de Joseph Stein, Jerry Bock şi Sheldon Harnick, montat de Miklós Parászka şi al cărui protagonist, Zoltán Fülöp, a primit, la rândul său, un premiu. Cu două distincţii - pentru spectacol şi pentru interpreta principală, Nóra Szabadi - a plecat acasă şi coproducţia Companiei târgumureşene "Tompa Miklós" cu Studioul Yorick, intitulată Romanţă somnambulă şi regizată de Lóránt András, autor şi al coregrafiei. În fine, afară de veterana Margit Karna şi debutanta Márta Béres, componente ale trupei teatrului "Kosztolányi Dezsö" din Subotica şi premiate pentru contribuţia la două spectacole (Tango de Slawomir Mrozek şi Molière de Mihail Bulgakov), toate celelalte trofee ale festivalului au fost adjudecate de artişti maghiari din România: Kati Panek şi Zsolt Bogdán de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj (pentru Jakobi şi Leidental de Hanoch Levin), Csongor Zsolt Nagy de la Teatrul de Nord din Satu Mare (pentru O poveste neobişnuită de Carlo Goldoni), plus regizoarea Ildikó Kovács şi regizorul şi dramaturgul Elemér Kincses, laureaţi pentru întreaga activitate. Astfel, această a 19-a ediţie a Festivalului teatrelor maghiare din afara graniţelor (asupra căreia, de altfel, voi reveni) s-a transformat într-o adevărată paradă victorioasă a teatrului transilvănean, care, aflat "la graniţa" dintre cultura scenică românească şi cea ungurească, dovedeşte că a ştiut să ia de la amândouă ceea ce fiecare avea mai bun. Spre folosul tuturor.