Dar aseară am verificat de "n" ori dacă am setat corect alarma telefonului.
Ne-am trezit la timp, mă agit prin casă ca o sticlă de Pepsi, îl întreb pe Bogdan din cinci în cinci minute cât este ceasul, câte grade sunt afară, câte grade vor fi la Constanța azi, câte bluze de schimb să-mi iau la mine: 2 sau 3 pentru o zi notată în calendar cu cifra 23.
Ajungem la 9 fără 10 minute, la 9 plecăm pe Autostrada spre teatru și diseară vom vedea 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia.
Împlinesc 44 de ani azi, grupul din autocar plus cei care vin direct la Constanța este format din 47 de oameni, adică 22 x 2 = 44 + 3.
Îmi spun: oprește-te, femeie, lasă matematica la ora asta când nici nu te-ai dezmeticit, urcăm în autocar și Maria, reprezentantul Teatrului de Stat Constanța, care ne va însoți pe parcursul întregii zile mă întâmpină zâmbind, îmi spune un "la mulți ani!" atât de cald că mă topesc instant de dragul ei și îmi oferă o brioșă cu ciocolată. Cum să nu o iubești?
Apoi mi-o prezintă pe Elena, o blondă absolut superbă, născută, la fel ca mine, într-o zi de 23 noiembrie.
Vom fi vedete azi, îi spun Elenei, o îmbrățișez, îmbrățișez oameni pe care nu i-am mai întâlnit niciodată, le ofer ciocolățele Merci și Elena completează cu bomboane cocosate (așa le-a botezat fiică-mea), dulciuri la micul dejun, râdem, parcă am fi un grup de copii care pleacă în prima lor tabără și cred că adevărul este pe undeva pe la mijloc pentru că fiecare dintre noi s-a deconectat mai mult sau mai puțin pentru câteva ore de adultul responsabil care cu o zi înainte a mers la job, a dus copiii la grădiniță, a făcut liste de cumpărături, a plătit facturi, etc.
Am lăsat ceva din noi în București ca să avem loc în "bagaje" pentru "suvenirurile" cu care ne vom întoarce de la mare.
Maria face prezența, suntem toți, autocarul iese din parcare și este pentru prima dată când îmi place ziua mea de naștere. Zi care abia a început.
Nu știu când au trecut cele trei ore și jumătate sau câte au fost, am stat mult cu telefonul în mână citind mesaje care m-au făcut să plâng, să râd, să mă simt iubită și infinit norocoasă, dar la ceas nu m-am uitat nici măcar cu coada ochiului. Am ales să las timpul să aibă timpul lui.
În Constanța ne așteaptă o ploaie măruntă, vânt mult mai decent decât preconizasem și cel mai cel comitet de primire cum îmi place mie să-i spun, trei oameni minunați pe care îi iubesc nespus: Erwin Șimșensohn, directorul Teatrului de Stat Constanța, minunata Alina Vasiliu, consultat artistic la același teatru și Diana Slav, ghidul nostru care urmează să ne ducă în peninsula Constanței.
Ei bine, de acești trei oameni mă leagă o prietenie care a început odată cu Seaside Stories și pentru care îi voi fi mereu recunoscătoare lui Radu Afrim (care m-a întâlnit cu atât de mulți oameni buni și frumoși încât nu îi voi putea mulțumi vreodată îndeajuns).
Mă întorc puțin în timp.
26 octombrie 2022. Constanța. Premiera Seaside Stories. Am fost toată ziua un ghem de emoție. Spectacolul va începe abia peste o oră și ceva, dar insist să mergem să vedem unde este sala de teatru și abia apoi să mâncăm ca să fiu sigură că nu stăm să rătăcim pe străzi și să întârziem. Aleg un restaurant cu terasă la doi pași de teatru. Căutăm cu privirea o masă liberă și aud pe cineva că mă strigă: Lavinica! Lavinica! Mă uit în jur confuză, nu mă cunoaște nimeni în orașul acesta, întorc privirea și văd un bărbat că îmi face cu mâna de la masa pe lângă care tocmai trecusem. Mă salută vesel și senin de parcă ne cunoșteam de-o viață. Bună! Sunt Erwin, mă bucur mult că ai venit! și mă prezintă grupului cu care era: ea este Lavinica și are un text superb în Seaside în seara asta. Abia atunci m-am lămurit cu cine vorbeam și m-am fâstâcit toată copleșită de atenția și aprecierea pe care le primeam cu atâta generozitate și naturalețe.
27 mai 2023. Constanța. Autostrada spre teatru, a doua ediție, dar prima pentru mine. Am venit să mai văd o dată Seaside Stories, o zi doar pentru mine și mare. Cobor din autocar și ne întâmpină Erwin și Alina. Ne dezmeticim de pe drum și mergem către Muzeul de Artă Constanța unde era pregătit un tur privat cu ghid pentru cei care se înscriseseră în program. La un moment dat, în timpul turului, Alina mă ia de mână și îmi șoptește la ureche: hai să îți arăt ceva! Nu voi uita niciodată momentul în care am stat pentru prima oară în fața celor două portrete ale Cellei Serghi pictate de Magdalena Rădulescu. Alina s-a retras discret și m-a lăsat singură cu Cella, iar faptul că mi-a oferit acel moment de intimitate cu scriitoarea pe care o iubesc infinit înainte ca restul grupului să ajungă în camera în care se aflau tablourile a fost un dar pe care numai un om minunat așa ca ea îl poate face.
27 mai 2023. Peninsula Constanței. Ghidul nostru este Diana Slav. Slav fără un "u" care ar fi trebuit să fie acolo. Ne arată unde a locuit Cella și ne prezintă bucățica aceea magică de oraș (care mie mi se pare că seamănă cu un fluture cu aripile desfăcute) legând poveste după poveste și o ascultăm fascinați. Zâmbește tot timpul și are o energie fantastică, îi place la nebunie să facă ceea ce face, se vede în gesturile ei și în entuziasmul care îi luminează fața în fiecare colțișor de peninsulă. Condimentează turul cu povești de alcov, cu mici istorioare care transformă clădirile în personaje și-mi vine să o iau cu mine acasă și să o ascult încontinuu.
23 noiembrie 2024. Iată-mă tot aici, în peninsulă, un an și jumătate mai târziu, cunosc toate opririle pe care le face Diana, poveștile și totuși le ascult cu aceeași plăcere ca prima dată. Doar că acum nu îmi mai este teamă să nu care cumva să pierd vreun cuvânt de-al ei și văd altfel bucățica aceasta de oraș. Sunt mult mai prezentă, atentă la felul în care miroase ploaia, la consistența vântului care ne tachinează din când în când cu câte o rafală mai puternică, la chipurile oamenilor care trec pe lângă noi, pescăruși, pisici, crengile copacilor care se amestecă cu felinarele stradale și colțuri de cărămidă roșie. E frig și e cald în același timp. Intrăm pe o străduță și simt cum mă îmbrățișează un miros puternic de lemn ars, dincolo de porți sunt case cu sobe în care s-a făcut focul, miroase a iarnă și Diana ne spune că acum se poate închiria în regim hotelier casa în care a locuit Cella. Mă doare spatele pentru că merg încordată, este pentru prima dată când hainele mă îmbracă suficient de bine încât să nu simt frigul, dar frigul este ceva ce eu simt și în mijlocul verii și corpul meu se zgribulește, se relaxează, din nou se strânge sub geaca neagră, este totuși una dintre puținele zile în care simt că pot să rezist fără să mă plâng. Frigul mă blochează, mă paralizează, îmi intră în minte și mintea mea îi spune corpului: tremură, chiar dacă el ar putea să nu facă asta. Repet obsesiv că am făcut cea mai bună alegere când am cumpărat ieri pantalonii termici de la Oysho, 14 grade / - 7 grade scria pe etichetă, și chiar merită fiecare bănuț, deși inițial mi s-au părut scumpi, iar Bogdan îmi ține isonul chiar dacă probabil s-a săturat să mă audă vorbind despre pantalonii mei vătuiți.
Nu știu ce gândesc ceilalți din grup, dar eu am un sentiment de ireal, de deconectare, e ziua mea și eu sunt fericită, fericită cu adevărat, ceea ce rar mi s-a întâmplat să trăiesc.
Am simțit deseori durere fizică sau durere psihică, uneori amândouă în același timp, dureri atât de mari încât am crezut că nu mai pot să le duc. Astăzi este a o zi în care simt pentru a doua oară de când mă știu o fericire pe care nu pot să o duc, o stare de bine copleșitoare care pentru câteva secunde mă sperie. Dar apoi o văd. O stradă care coboară abrupt, sau cel puțin așa mi se pare mie, mașini amestecate cu felinare diluate în ceață și streșini decolorate și la capătul lumii marea. O mare lipită de cer, un cer lipit de mare. Albastrul este azi cea mai frumoasă culoare.
Aș mânca o supă fierbinte, m-aș cuibări într-un pat moale în fața căruia să am o fereastră prin care să văd marea. Și atunci chiar că aș trăi o fericire pe care n-aș putea să o duc.
Dar urmează să coborâm pe faleză, mai rezist puțin chiar dacă e trecut de ora două și eu am mâncat până acum doar ciocolată și bomboane cocosate.
O femeie îmbrăcată în alb cântă pe una dintre băncile de pe faleză, mă opresc să o ascult, mă vede și zâmbește, dar un zâmbet discret, aș întreba-o dacă îmi permite să îi fac o fotografie, dar nu vreau să o opresc, este atât de nepotrivită și în același timp atât de potrivită în peisaj, îmi scot telefonul și fac ceea ce, poate dacă nu aș fi avut starea aceea de euforie, nu aș fi îndrăznit să fac. O fotografiez cât de discret pot, mă vede, primesc aprobarea ei printr-un zâmbet la fel de discret, nu pozează, rămâne în povestea ei asemenea unui actor care atunci când este pe scenă există doar pe scenă.
Prind grupul din urmă, caut un unghi cât mai bun pentru câteva fotografii și abia acum văd soarele pe care l-am invocat toată ziua. Ploaia s-a oprit, habar n-am când, mai rămân câteva minute în amestecul acela de real și ireal, sunt lângă mare, o văd, o aud, o respir, e ziua mea și nu mă ascund.
Deși nu suntem departe de muzeu, următorul obiectiv în excursia noastră de o zi în Constanța, îl rog pe Bogdan să cheme un Bolt. Ne oprim la Barrisimo, între Sala Studio și muzeu, chiar dacă Diana ne recomandase un restaurant grecesc știind pasiunea mea pentru mâncarea elenă, dar eu sunt, ca de obicei, stresată să nu întârziem la nici o activitate, nu întârziem, îmi spune Bogdan, hai să rămânem pe-aproape, îi răspund, și bine am făcut.
Pentru că în timp ce așteptăm supa fierbinte la care visasem intră în restaurant Mirela Pană, apoi Liliana Cazan, două dintre actrițele care joacă în Seaside Stories și vor fi pe scenă diseară la 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia. Vorbesc puțin cu ele, ce bucurie să le pot revedea dincolo de scenă, nu știu cum să descriu sentimentul acesta, mă simt copleșită când mă întâlnesc cu actori pe care am avut șansa să îi cunosc dincolo de rolurile lor. Mă simt specială. Nu sunt singurul om care cunoaște actori, dar cred că și ei ar trebui să se simtă speciali. Pentru că actorii sunt o specie aparte, de pe o altă planetă, despre care o să scriu mai multe într-o zi.
Iar Constanța este locul în care mă simt mai mult ca oriunde specială pentru că îi cunosc pe oamenii despre care am vorbit până acum și cei despre care voi mai vorbi.
Dacă te întâlnești cu Iulian Leu pe stradă poți spune că este un tip cool sau nu, depinde de gusturi, mie mi se pare cool, dar cu siguranță nu ți-ai imagina că lucrează într-un muzeu, că este restaurator și ghid la nevoie. Când l-am cunoscut la prima mea Autostradă spre teatru recunosc că am fost surprinsă. Cum spuneam, nu este nimic din ceea ce îmi imaginasem eu că este un ghid dintr-un muzeu. Dar m-a încântat ieșirea aceasta din tipare.
Mai ales că de data aceasta este mult mai generos cu noi și, înainte de tur, vizionăm un documentar al căror actori principali sunt chiar Iulian și unul dintre tablourile pictorului Sava Henția: Vânat.
Subiectul documentarului este restaurarea acestui tablou, realizată de Iulian împreună cu o echipă de specialiști din numeroase domenii din țară și din străinătate, și a fost fascinant. Nu știu cum li s-a părut partenerilor noștri de Autostradă, dar eu și Bogdan am fost uimiți și entuziasmați nespus. (mai ales Bogdan care și-a notat în telefon să își cumpere brățară magnetică pentru cuie și alte chestii interesante pe care le avea Iulian în atelierul în care a restaurat).
Iulian a avut emoții chiar dacă a reușit să le mascheze destul de bine, l-am simțit emoționat și acum și la turul trecut, deși probabil a făcut asta de sute de ori, iar pe mine mă impresionează și îmi sunt tare dragi oamenii de felul acesta. Pentru că emoțiile lor îmi spun că le place ceea ce fac, că este important pentru ei dincolo de toate dificultățile care vin împreună cu orice job amestecat cu pasiune.
Înainte să începem turul ies să fumez o țigară. Două doamne având o vârstă respectabilă care nu le împiedica însă să fie cochete, elegante și frumoase, se opresc ținându-se de braț în fața muzeului. Au văzut că este agitație înăuntru și mă întreabă ce se întâmplă. Le povestesc un pic ce-i cu oamenii aceia mulți în muzeu și una dintre ele îi spune celeilalte: eu nu am intrat niciodată aici, tu ai fost? Locuiți în Constanța, le întreb, de-o viață îmi răspund ele, dar uite că nu am văzut niciodată muzeul. Vai, dar nu se poate, continui eu și încep să înșir motive pentru care trebuie neapărat să îl viziteze. Le povestesc cum și mama mea a trecut zilnic timp de mai bine de treizeci de ani pe lângă muzeul din Slatina și nu a intrat niciodată în acea clădire, dar am dus-o eu recent și i-a plăcut foarte mult. Mă întreabă dacă se poate vizita acum, nu cred, le răspund, probabil s-a încheiat programul, una dintre doamne intră și vorbește cu domnul de la pază, iese puțin dezamăgită, dar îi spune prietenei sale zâmbind: venim în altă zi și se întoarce spre mine rostind un cuvânt cu care am rămas în minte toată seara: promit. Ne luăm rămas bun și le urmăresc cu privirea până când se pierd în lumina felinarelor stradale, două siluete negre, braț la braț, și mi le imaginez plimbându-se pe faleză într-o zi de vară, povestindu-și acel "de-o viață" care m-a făcut să mă întreb: oare cum este să trăiești atât de aproape de mare, atât de mult timp.
Îi revăd pe Cella, Icarul lui Ion Jalea, elevul lui Octav Băncilă, colțul din Strada Povernei al lui Ștefan Luchian, primăvara lui Nicolae Grigorescu, Balcicul lui Samuel Mützner, Radu Drăgoescu, Nicolae Dărăscu, Nicolae Tonitza și îmi promit că mă voi întoarce și voi petrece o zi întreagă aici.
10 lucruri pe care nu le-am pierdut la Festivalul Mamaia sunt de fapt mai mult de zece lucruri, mai mult de zece oameni, mai mult de zece momente, nenumărate și neprețuite momente pe care le-am trăit de-a lungul și de-a latul orașelor care se înșiră cochilii lângă Marea Neagră.
10 lucruri pe care nu le-am pierdut la Festivalul Mamaia sunt mai mult de zece cuvinte, emoții, melodii, gesturi, râsete și lacrimi, sincronicități și motive de uimire pe care mi le-au dăruit actorii Teatrului de Stat Constanța.
În acel moment, dacă m-ar fi tăiat aș fi țipat, dar sânge n-ar fi curs.
Suntem doar niște oameni.
Ce-ar fi să ne imaginăm că zburăm cu toții, că nimeni nu poate să ne tragă în jos?
Eclipsă. Praf de stele. Voci cu inimă. Voci care spun o poveste. Unu cu unu fac doi. Matematică elementară. Ficatul domnului Aurelian Andreescu. Timp tatuat pe piele. Copil minune. Eșec. Îndrăgostitul perfect. O mașină în flăcări. Prăbușiri. Pasărea Phoenix.
Și o ușă pe care se putea ieși oricând. Dar nimeni nu a ieșit.
Mă ustură palmele, dar nu mă opresc, i-aș mai aplauda până nu mi le-aș mai simți. O parte dintre spectatori ies din sală și rămânem noi cei veniți pe Autostrada spre teatru să facem o poză de grup. Erwin încearcă să ne organizeze, dar nu are pe cine, ne-a pierdut în cele mai bune sensuri pe care le poate avea cuvântul acesta, suntem pe scenă cu Liliana Cazan, Dana Dumitrescu, Laura Iordan, Lucian Iftime, Cristiana Luca, Ecaterina Lupu, Luiza Martinescu, Ștefan Mihai, Ramona Niculae, Mirela Pană și Theodor Șoptelea.
Energia și frumusețea care completează decorul din Sala Studio sunt imposibil de descris în cuvinte. Mai ales atunci când ești acolo. Când le trăiești.
Înainte de a ieși din sală și de a merge spre autocarul care ne va duce înapoi acasă în București, mă întorc la locurile noastre să verific dacă nu cumva am uitat ceva pe scaune.
Locurile pe care le-am selectat absolut întâmplător când am cumpărat biletele: 11 cu 12 fac 23, matematică elementară pentru ziua în care am iubit toate lucrurile pe care le-am pierdut și toate lucrurile care s-au încăpățânat să rămână.
