Iubesc să merg la teatru. Iubesc această experiență care, de multe ori, capătă valențe de ritual. De la cumpărarea biletului, așteptarea cu emoție a serii care va să vină, mirosul și luminile care mă întâmpină când intru în sală, forfoteala calmă și liniștită a celorlalți spectatori până la gongul care sună și anunță suspendarea pentru o oră sau două a lumii personale și a realității de dincolo de ușă. Teatrul mă face părtașă la lumea altora, la viața și problemele poate unui alt timp, unei alte realități, unei vieți imaginate sau nu, dar pe care, cu siguranță, nu o voi trăi niciodată. Iubesc teatrul, iubesc să aud pașii actorilor pe scenă, modulațiile și sincopele din vocile lor, să văd cum se schimbă decorurile și cum se creează magia.
M-am întrebat adesea dacă această experiență directă poate fi înlocuită cu altceva. Pandemia mi-a oferit un răspuns la această întrebare, forțându-mă să văd spectacole de acasă. Orașul cu fete sărace al lui Radu Afrim a fost primul spectacol văzut online și care m-a făcut să prind curaj și să înțeleg că magia atunci când există cu adevărat pe scenă se poate transmite și dincolo de cameră. Este nevoie doar ca spectatorul să-și deschidă mintea și inima și să uite măcar puțin de sine. Cârcotașii vor spune că nu este același lucru, și în mare le dau dreptate, dar, din păcate, nu putem fi prezenți în sală la toate spectacolele pe care ni le dorim, de aici sau din altă parte a lumii. Mi-am dorit mult să văd Vanya cu Andrew Scott și acest lucru a devenit posibil datorită platformei National Theater @ Home care își propune, printre altele, să facă teatrul accesibil tuturor, indiferent de locul în care aceștia se află. Știu că ceea ce am scris până acum sună a reclamă, dar credeți-mă că este o experiență pe care nu vreți să o ratați.
Până acum am văzut două spectacole: Vanya și People, Places, Things. Vanya este o readaptare a piesei lui Cehov, realizată în așa fel încât să rezoneze cu spectatorul actual, fără a schimba, însă, esența și spiritul originalului. Spun acest lucru pentru că am recitit piesa cu câteva ore înainte de a viziona spectacolul. Frazele și personajele îmi erau proaspete în minte și acest lucru m-a ajutat să urmăresc mai bine performance-ul lui Andrew Scott. Vanya este un one man show în care actorul joacă opt personaje, un adevărat tur de forță pentru un singur actor. Fiecare personaj se identifică dincolo de replicile pe care le rostește, prin schimbările de ton și mimică, prin ticurile atent gândite astfel încât să capete formă și individualitate. Recunosc că, uneori, subtitrarea mi-a fost de mare ajutor în separarea replicilor, pentru că în câteva cazuri trecerile au fost atât de bruște încât privitorul riscă să le rateze. Andrew Scott reușește să te țină captiv în lumea lui dând voce unor personaje atât de diferite: Alexander, regizorul ajuns la senectute, plin de sine și însurat cu o femeie mult mai tânără, Helena, soția trofeu, frumoasă, dar lipsită de aspirații și voință personală, Vanya, omul care și-a sacrificat tinerețea pentru a-l ajuta pe Alexander să facă carieră, Sonia, tânără și îndrăgostită de Michael, doctorul idealist și iubitor de natură.
Decorul este minimalist, o ușă prin care Scott intră și iese joacă un rol central în atenționarea privitorului că personajul care îi vorbește este altul. Forța piesei stă în capacitatea artistului de a da viață acestor personaje din interior, fără alte artificii. Micro-expresiile, gesturile atent gândite, lacrimile care cad la momentul potrivit te țin cu ochii lipiți de ecran și te lasă fără glas.
Cel de-al doilea spectacol, People, Places, Things s-a dovedit, de asemenea, un adevărat tur de forță. Tratând un subiect dur - dependența de droguri și eforturile pe care le presupune recuperarea, piesa a fost jucată pentru prima oară în 2016 și i-a adus actriței din rolul principal, Denise Gough, câteva premii importante și binemeritate. Aceasta joacă rolul Emmei, alcoolică și dependentă de droguri, care se internează într-o clinică de dezintoxicare în speranța că își va putea salva viața. Denise Gough se dezintegrează în fața ochilor noștri, trece prin toate fazele unui proces de dezintoxicare și o face atât de bine încât sunt momente în care practic uiți că este o actriță care joacă un rol. Dialogurile sunt spumoase pe alocuri, dar în piesă se vorbește despre individul devenit invizibil într-o societate mereu în mișcare, despre lipsa de empatie a lumii în care fotografiile copiilor uciși în diferite conflicte apar alături de reclame la șampon, despre modul în care dependența îi rănește și înstrăinează tocmai pe cei care ne iubesc cel mai mult. Cu trimiteri la Pescărușul lui Cehov sau la Hedda Gabler a lui Ibsen, piesa lui Duncan Macmillan are în centrul său întrebarea cine este actorul / omul atunci când este despuiat de toate măștile / rolurile pe care le poartă sau interpretează și cât de greu îi este să trăiască cu el însuși.
Mi-a plăcut mult și punerea în scenă, decorurile care se mișcă și se reconfigurează într-un spațiu redus, modul în care sevrajul este transpus scenic prin multiplicarea personajului, prin jocul de lumini și umbre, prin zgomotul care te copleșește. Nu știm dacă Emma va reuși să reziste tentației la final, nu știm dacă va reuși să umple golul din interiorul ei. Nu știm dacă va accepta că este vinovată de propriul eșec sau va da vina pe părinții care au obosit să o sprijine. Practic, nu există răspunsuri definitive și, probabil, așa este cel mai bine. Îmi spuneam în timp ce priveam interpretarea extraordinară a lui Gough că într-o țară ca a noastră în care drogurile există, dar centrele de reabilitare nu, o astfel de piesă devine cu atât mai necesar de vizionat.
Mă mai gândeam că un abonament pentru o lună la National Theater at Home costă cât două pachete de țigări și că își justifică pe deplin banii. Mi-aș dori, de asemenea, ca cineva să se gândească să construiască o astfel de platformă și la noi în care să poți găsi și vedea spectacolele montate în teatrele mari din țară. Ce bucurie ar fi pentru unii dintre noi al căror timp este limitat de atât de multe alte obligații!
Aici puteți să dați sau să vă dați cadou un abonament.