Prima zi - Festivalul de Film Independent Anonimul

De obicei arta cinematografică modelează forma de recepţionare a întîmplărilor zilnice. Imaginile oferite de anumite filme devin embleme la care vom reveni oricînd vom întîlni - în viaţa de zi cu zi sau în alte filme - figuri care conţin elemente asemănătoare celei însuşite ca model. Cînd vine vorba de sărut, automat îmi apare în faţa ochilor îmbrăţişarea dintre Vivien Leigh şi Clark Gable, cînd vine vorba de copaci, imaginea care îmi apare în faţa este aceea a unui pom în pragul toamnei, nu prea bogat în crengi. Este copacul din The Sacrifice, care apare şi pe afişul filmului. Prima proiecţie din competiţia de lungmetraj a Festivalului Anonimul, The Banishment, s-a deschis cu unul dintre acei copaci tarkovskieni.

Am ajuns în satul festivalului luni după amiază. Au trecut cam douăzeci şi patru de ore din acel moment. Abia am adulmecat zona, însă pînă la ora asta e clar: doar pentru a străbate desculţ Sfîntu Gheorghe, un sat unde nisipul ţine locul asfaltului, pentru a mînca un peşte la el acasă, pentru a vedea un şarpe trecînd drumul în faţa ta fără nicio jenă, merită să ajungi cîndva aici, chiar dacă drumul, precum în cazul meu, poate aduna douăzeci şi şase de ore în care nu te învecinezi cu Moş Ene.

Din Bucureşti încoace am preferat să vin cu trenul, m-a împins curiozitatea: voiam să observ chipul Dobrogei dintre oamenii ei, într-un tren care să le respire viaţa de zi cu zi. Din Medgidia pînă în Tulcea am călătorit cu un Personal, un tren care avea doar două vagoane şi era atît de ticsit cu studenţi dornici să vadă filme noaptea şi să recupereze somnul ziua, pe plajă, că era imposibil să te mişti din locul în care semnalul de pornire al acestui vehicul te prinsese. Un bătrînel care-şi vedea tabieturile de călătorie călcate în picioare s-a văicărit tot drumul că nu a mai văzut aşa mulţime pe traseele locale niciodată. Nu călătorise în ziua deschiderii Festivalului, asta trebuie să fie cauza.

Dincolo de poveştile vesele de pe coridor se deschide, însă, un spaţiu arid. Nu am văzut vreun lan de porumb sau vreunul de floarea soarelui, iar starea asta înconjura şi casele din fiece sat prin care am trecut. Sărăcia pare a fi la ea acasă în podişul dobrogean. Din punct de vedere industrial, Epoca de Aur e o amintire prezentă prin scheletele unor foste hale de producţie, un fel de tripozi precum în War of the Worlds care, însă, nu bombardează, nu distrug dintr-un foc de armă, ci erodează uşor temeliile comunităţii locale prin lipsurile economice pe care le-au introdus treptat în familii. Mă refer la spaţiile postapocaliptice care pot fi găsite în oraşul Babadag (din judeţul Tulcea) care, astfel, pare un fel de Călan (din judeţul Hunedoara)... şi care întristează pătrunderea în două minunăţii ale naturii, încă în viaţă ca minunăţii - primul se află pe drumul de intrare în Delta Dunării, al doilea pe una dintre căile de acces în Masivul Retezat.

De ce am aşezat un dubitativ "încă" în faţa vieţii acestor zone naturale deosebite? Din cauza poveştii care a deschis Festivalul aseară, An Inconvenient Truth. Nu fiindcă nu am şti de ceva vreme cît de gravă e situaţia în privinţa distrugerii treptate a mediului înconjurător, sub acţiunea poluării sub diferite forme sau a factorilor umani intenţionaţi industrial în defrişări, de exemplu, dar să şi vezi asta într-o prezentare atît de elocventă precum cea realizată de Al Gore în filmul regizat de Davis Guggenheim parcă e prea mult. Plus o mirare: cum naiba de nu e Al Gore preşedintele Statelor Unite!?

Primul lungmetraj din competiţie, The Banishment, o poezie între imaginile căreia pluteşti două ore şi jumătate. Deşi porneşte din dreptul unui copac pe care deja îl aveam încadrat în minte în spaţiul poetico-mistic specific lui Tarkovski (un spaţiu pe care nu-l agreez nespus din cauza părţii mistice prezente în istoriile sale), The Banishment evită cu eleganţă toate peisajele alunecoase pe care simboluri atît de evidente precum cel din debut le desemnează: în centrul poveştii este viaţa, însă cea prezentă pe ecran este cuprinsă într-un cotidian atît de corespunzător încît imediat mi-a depărtat toate prejudecăţile. Alex trăieşte împreună cu soţia sa şi cu cei doi copii într-o aşezare pierdută undeva la marginea unei păduri. Are un frate, Mark, şi împreună cu el conduce o afacere destul de dubioasă, de incomodă, avînd în vedere că în urma ei se trezesc cu gloanţe în trup. Soţia îi spune lui Alex că este însărcinată, dar că nu aşteaptă copilul lui. Întregul film poziţionează personajele în jurul acestei veşti: cum se simte un bărbat şi, în acelaşi timp, un aparent cap al mafiei într-o asemenea postură, cum se implică fratele, care este rolul ocupat de femeie în toată afacerea aceasta (că devine o afacere), cum priveşte şi acţionează femeia în desfăşurătorul pus la cale de ceilalţi. Ceea ce-i reuşeşte lui Zviagintsev în cel mai înalt grad, dincolo de stilistica generală în tentă Antonioni sau Tarkovski, este să lărgească timpul atît de mult încît spectatorul să poată pătrunde în dilemele şi întrebările fiecărui personaj. De altfel, marea bucurie pe care am resimţit-o în acest film ţine de felul în care autorul lucrează cu timpul în poveste: nicicînd nu cred că am avut atîta vreme să stau cu personajele, să le adulmec viaţa şi să le analizez opţiunile. Iar asta s-a petrecut într-un interior poetic, descris de lina traversare a camerei de filmat prin cadru. Un film remarcabil. Pe mîine.