Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film Anonimul 2007

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Anonime (II) - Festivalul de Film Anonimul 2007


septembrie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Pînă să fie invitat special la festivalul Anonimul, Kenneth Loach era un anonim în afara cercurilor de cinefili. Puţini români ştiau că a cîştigat Palme D'or (pentru The Wind That Shakes the Barley) cu o ediţie înaintea lui Cristian Mungiu. Debutează extraordinar cu Kes (1969), după care adună o filmografie inegală. Coordonatele de bază ale englezului rămîn: realismul social şi căutarea autenticităţii. Regizor angajat, ca să nu spunem militant, nu şi-a ascuns simpatia pentru socialism sau antipatia pentru S.U.A. nici în discuţia cu publicul din Sfîntu Gheorghe.

La Anonimul, Loach a prezentat filmul Tickets (2006) şi segmentul său din 11'9''01 September 11(2002). După proiecţia în aer liber au urmat discuţii libere cu autorul, un septuagenar politic(os). Cum era de aşteptat, filmuleţul de 11 minute (şi nu lungmetrajul) a aprins dezbaterea. Şi sentimentele anticomuniste ale publicului. Spectatorii nu au blamat alegerea regizorului de a pune semnul de egalitate între atacurile teroriste din 2001 şi lovitura de stat din Chile, susţinută de S.U.A. Au dezaprobat, cu argumente solide, idealizarea regimului comunist chilian. Cu această ocazie am descoperit un public cunoscător, pe alocuri pătimaş, dar întru totul dezinhibat. Am descoperit un autor cu o viziune politizată, dar întru totul autentică. Iată mai jos sesiunea de întrebări şi răspunsuri (traducere: me, myself and Irina Margareta Nistor):

Loach despre "Tickets" şi "11'09"01" (înainte de proiecţie)

(...) Filmul din seara aceasta e chiar o curiozitate. Este o colaborare între trei regizori: Ermanno Olmi, Abbas Kiarostami şi cu mine. Treaba e că Abbas Kiarostami - care e din Iran - s-a gîndit că avem ceva în comun. Ne-am întîlnit în Italia de mai multe ori. Cea mai memorabilă parte a întîlnirilor a fost întotdeauna mîncarea. Mîncarea a fost excelentă. Din păcate, nu sunt sigur că şi filmul. Deci, cum a fost? Am încercat să găsim o temă comună şi tema a devenit trenul şi călătoria cu trenul. Sunt trei poveşti şi un tren. Am descoperit că, de fapt, aveam păreri diferite despre film. Şi cu toate astea mi-a făcut plăcere. Am avut la dispoziţie două săptămîni pentru fiecare parte din film. Se filma în iulie, la Roma şi era căldură mare. Abbas şi Ermanno au fost deştepţi şi au plasat acţiunea filmului la clasa întîia, unde era aer condiţionat. Din prostie, filmul meu e plasat la clasa a doua, unde nu era aer condiţionat. Aşa că, timp de două săptămîni, am fost uzi leoarcă.

După acest film urmează un scurtmetraj: 11'09"01 (11 minute, 9 secunde şi 1 cadru). Este a unsprezecea parte dintr-un proiect al unui producător francez, la un an după atacul din 9 septembrie din New York. Cu toţii trebuia să facem un scurtmetraj despre atac. Eu nu prea ştiam ce să fac. Am vorbit cu un prieten din Chile şi i-am povestit că am lucrarea asta şi că n-am nici o idee. Mi-a zis: "ştiai că 11 Septembrie este exact ziua în care Salvador Allende a fost înlăturat printr-o lovitură de stat în Chile?". Preşedintele ales democratic era dat jos printr-o acţiune sponsorizată de S.U.A. Asta e povestea pe care o spunem în film. Sper să vă placă filmele şi abia aştept să aud părerile voastre.


Loach despre comunism, democraţie şi propagandă (după proiecţie)

Public: Credeţi că e o idee bună să prezentaţi acest film (11'09"01) într-o ţară care a trecut prin 50 de ani de comunism?
Ken Loach. Consider că e important ca evenimente precum cele prezentate în film să fie cunoscute de noi toţi, pentru că lumea e plină de falsă propagandă. Şi trebuie să fim conştienţi de asta. Există anumite poveşti care trebuie spuse de regizorii din ţara dumneavoastră. Şi noi suntem foarte pregătiţi să le auzim. Abia aştept să văd filmele şi poveştile voastre.

Irina Margareta Nistor. Aţi putea vedea filmul care a cîştigat Palme d'Or, imediat după ce aţi cîştigat şi dumneavoastră. Şi-atunci aţi putea vedea cum e într-o ţară comunistă.
K.L.:: Dar eu cred că comunismul din Chile n-a fost la fel cu comunismul din România. Au fost situaţii diferite.

I. M. N.: N-a avut destul timp să ajungă la fel.


Public: De ce nu s-a refugiat eroul d-voastră la Moscova? De ce a fugit la Londra, într-o ţară liberală?
K.L.:: Vorbiţi cu o persoană care a fost asociată cu antistalinismul de peste patruzeci de ani. În nici un moment nu am apărat stalinismul şi nici n-am fost un apărător al lui. Toată viaţa mea am fost în opoziţie faţă de stalinism.

Public: Dar faţă de comunism?
K.L.: Ei bine, trebuie să definim termenii. Stalinismul Moscovei n-a fost niciodată comunism.

Public: Dar vă daţi seama că prin filmul dumneavoastră preluaţi toate ticurile propagandei antiamericane comuniste de acum cincizeci de ani? (din public se strigă Bravo!, n.m.)
K.L.: Dar credeţi că e acceptabil să distrugi prin tortură, opresiune militară şi dictatură un guvern ales democratic? Eu nu cred.

Public: Dacă tot aveţi un anumit talent didactic şi propagandistic, lămuriţi-ne care e diferenţa dintre comunism în general şi stalinismul ca o formă de comunism?
K.L.: Pentru mine socialismul şi democraţia sunt interşanjabile. Socialismul şi comunismul trebuie să coexiste cu democraţia. Cînd nu se întîmplă asta, nu mai e nici comunism, nici socialism.

Public: Am un alt tip de întrebare? Sunteţi fan Celtic?
K.L.: Sunt fan fotbal. Scenaristul e fan Celtic. Şi cei trei băieţi din film erau fani Celtic.

Public: O mică întrebare despre ultimul film. De fapt, de ce l-aţi făcut? Dacă l-aţi făcut mai demult e ok, dar dacă l-aţi făcut în ultima vreme... Cred că e un fel de clişeu: toată lumea face documentare despre asta. Un film de 10 minute nu zice mare lucru nici despre comunism, nici despre altceva, în opinia mea.
K.L.: Aşa cum am explicat la început, a fost făcut la un an după 2001. Ideea era să arăt că în aceeaşi zi, în aceeaşi dată din an, cînd terorismul a vizitat Statele Unite, Statele Unite erau responsabile pentru exportul de terorism în altă ţară. (aplauze, n.m.)

Public: Vom vedea un film despre Irak în viitorul apropiat din punctul de vedere britanic? Sau măcar, care-i poziţia d-voastră vis-a-vis de războiul din Irak?
K.L.: Cred că e dificil să faci un film... Poţi să faci jurnalism despre situaţia actuală. Ca să faci un film de ficţiune trebuie să stai şi să reflectezi asupra celor întîmplate. O vastă majoritate din ţara mea consideră că războiul este ilegal, imoral şi reprezintă un act de terorism internaţional.

Public: Dincolo de faptul că ne-aţi arătat o mulţime de fapte istorice şi politice, filmul dumneavoastră este şi un manifest anticruzime. E o formă de trezire?
K.L.: Scopul era să ne reamintească tuturor despre modul în care democraţia era înlăturată şi cum se instaura dictatura. Şi instigarea a venit tocmai din partea Statelor Unite care se proclamă susţinătoare a democraţiei. Deci, cred că e o poveste pe care trebuie să o auzim din cînd în cînd.

Public: Apropo de manifestul anticruzime de care a pomenit antevorbitorul meu şi gîndindu-mă că anticruzimea nu merge pe sens unic, n-am nici o întrebare. Îmi permit să vă fac o recomandare: dacă tot aţi bătut atîta drum, poate n-ar fi o idee rea să cereţi de la organizatori o şalupă şi-atunci într-o oră veţi ajunge vis-a-vis, la Periprava. Periprava este un fost lagăr de concentrare pentru luptătorii anticomunişti şi cetăţeni romîni, cetăţeni pe care comunismul nu i-a suportat şi i-a băgat la tăiat stuf. Unii dintre ei au murit acolo, la o oră de aici. Bunicul meu a avut privilegiul să nu moară acolo, după ce a lucrat şapte ani
în beneficiul democraţiei populare, motiv pentru care manifestul anticruzime poate s-ar putea manifesta şi în sens invers. Şi poate că n-ar fi o idee rea să faceţi un film, pe care sunt convins că n-o să-l faceţi niciodată.
K.L.: Am dezaprobat (neinteligibil - n.m) ce s-a întîmplat în ţara asta sau în alte ţări din fostul bloc sovietic. Tendinţele politice cu care am fost asociat toată viaţa erau opuse fundamental stalinismului în toate formele sale. Şi am făcut cîteva filme care erau împotriva a tot ceea ce susţinea Stalin. Dar nu cred că lucrurile îngrozitoare care s-au întîmplat aici justifică lucrurile îngrozitoare care se întîmplă în partea cealaltă. Iar oamenii torturaţi în Chile merită susţinerea dumneavoastră aşa cum cei care au fost torturaţi aici merită susţinerea noastră (aplauze - n.m.)

I. M. N.:... adică a Occidentului

Public: De ce are nevoie arta de propagandă? Nu se poate descurca şi singură?
K.L.: Cred că dacă faci filme şi dacă filmul este o artă, atunci filmele se petrec în lumea asta,
în anumite ţări, în anumite clase sociale, în familii şi acolo unde îşi duc oamenii traiul. Şi toate astea la un loc conduc spre un punct de vedere despre cum e organizată lumea. Ceea ce facem cînd "facem" filme e să încercăm să exprimăm acest punct de vedere prin oameni, prin relaţiile dintre ei, prin poveşti de dragoste, prin relaţiile părinţi-copii şi prin tot ceea ce este uman. Dar dacă crezi că poţi face asta fără să ai o înţelegere profundă despre cum funcţionează lumea, atunci greşeşti. Propaganda e altceva. E cînd reduci lumea la o singură lozincă. Eu sper că n-am făcut niciodată propagandă.

I. M. N.: L-am rugat să ne dea un exemplu care ar fi unul din filmele lui antistaliniste, că poate l-aţi văzut.
K.L.: Land and Freedom, despre războiul civil din Spania. Acolo este arătat Partidul Comunist distrugînd speranţele clasei muncitoare din Spania.

Public: Revenim la primul film (Tickets- n.m), era vorba de nişte refugiaţi albanezi care apar în fiecare din cele trei părţi. Ideea refugiaţilor a existat de la început?
K.L.: Ca să fiu sincer, nu ne-am gîndit prea mult la asta. Dar să rămînă între aceşti patru pereţi. Ne-am întîlnit de cîteva ori...

I. M. N.: Cum spunea la început: totul s-a făcut în două săptămîni şi ceilalţi doi au avut norocul să filmeze la clasa întîia, unde era aer condiţionat. Era foarte cald, iar el a trebuit să filmeze la clasa a doua - dacă-i place să fie de stînga, asta e!
K.L.:... Ideea refugiaţilor i-a venit lui Ermanno Olmi. Apoi scenaristul Paul Laverty şi cu mine i-am plasat în centrul poveştii noastre.

Public: Care este cea mai mare ameninţare pentru democraţie, în ziua de azi?
K.L.: Democraţia nu o duce prea bine. În nici o ţară. În Marea Britanie, de exemplu, votăm odată la cinci ani şi avem de ales între trei partide. Din nefericire, toate propun acelaşi lucru. Deci, avem de ales, dar alegerea e mereu aceeaşi. E o alegere în favoarea marilor afaceri. Sunt multe lucruri pe care nu le putem alege democratic. Aşa că avem aparenţa democraţiei, dar nu şi substanţa ei. Cred că e o mare dilemă, la nivel mondial. Şi nu avem soluţia ei.

Public: Înapoi la Tickets. Cînd îl revedeţi, sunteţi în întregime mulţumit de film sau aţi mai fi schimbat ceva?
K.L.: Ca întreg, nu cred că funcţionează foarte bine pentru că cele trei părţi sunt realizate în stiluri foarte diferite. Partea noastră, ultima, parcă e prea lungită pentru o poveste aşa mică. Nu sunt sigur că am realizat-o foarte bine. Dar mi-a plăcut băiatul care a apărat onoarea suporterilor Celtic.

Public: Prima întrebare: consideraţi că regimul distrus de americani în Chile ar fi putut fi unul de succes?
K.L.: Era abia la început. Puterea abia ce încăpuse pe mîinile poporului, în mod democratic. Cum s-ar fi dezvoltat, asta n-o ştiu! Ce ştiu e că au fost omorîţi cîţiva oameni foarte cumsecade.

Public: A doua: puteţi să-mi daţi un exemplu de regim comunist de succes? Unul e de ajuns.
K.L.: Nu, categoric nu. Şi există şi un motiv întemeiat pentru asta: în momentul în care exista posibilitatea unei schimbări democratice, o mare putere intervenea. Asta s-a întîmplat în Nicaragua şi în Chile. În momentul de faţă nu mai există posibilitatea, în nici o ţară, ca poporul să ia puterea în mîinile sale, în beneficiul său.


Public: O altă întrebare legată de primul film (Tickets - n.m), ca să ieşim din povestea asta cu comunismul: nu credeţi că e un film cam hollywoodian? În final, totul se termină cu bine. Cred că-i lipseşte gustul amar. Era prea fericit pentru ideea luată în discuţie acolo.
K.L.: Aţi fi preferat un non-happy-end?

Public: Nu neapărat. Unul real. Am un prieten care şi-a pierdut portofelul. Conform filmului dumneavoastră dacă s-ar fi întors în locul unde-l pierduse trebuia să-l găsească.
K.L.: Nu asta era ideea filmului. Ideea filmului e că, în general, suporterii sunt generoşi (rîsete). În special suporterii echipei Celtic Glasgow.

Public: Chiar dacă sunt scoţieni?
K.L.: Mai ales pentru că erau scoţieni. Vedeţi? Aţi auzit prea multă propagandă despre scoţieni.

Public: Altă întrebare, poate vi se va părea naivă. Ce s-a întîmplat cu primul tip din prima poveste? N-a mai coborît din tren.
K.L.: I-a expirat contractul. (rîsete)

Public: Nu am probleme cu opiniile dumneavoastră politice...
K.L.: Mulţumesc. Foarte amabil din partea dumneavoastră (rîsete). Nici eu n-am probleme cu ale dumneavoastră.

Public:... De fapt, chiar vă admir munca. Aţi colaborat cu mai mulţi regizori. Pe viitor, aţi putea colabora şi cu regizori români de exemplu, că tot sunt la modă acum?
K.L.: E chiar un lucru greu de făcut. E dificil pentru că vorbeşti, pui în cuvinte munca ta şi ce vrei să faci. Dar cuvintele înseamnă lucruri diferite pentru oameni diferiţi. Poate să meargă, dacă faci patru-cinci filme care au un numitor comun. Dar legătura dintre noi trei nu a fost destul de puternică şi avem preocupări cu totul diferite. Eu sunt nord-european şi eram preocupat de mersul trenurilor. Eram foarte pedant în legătură cu staţiile în care opreşte trenul. Unde opreşte şi cît stă. Problema era următoarea: dacă trenul pleacă noaptea din nordul Italiei, ajungea în Sicilia înainte să se lumineze. Dar pentru Olmi şi Kiarostami asta nu era deloc o problemă. Pentru că era un tren metaforic.

Public: Dacă a fost aşa de dificil de ce aţi intrat în aceste proiecte?
K.L.: Păi, a fost foarte plăcut. Îl admir pe Ermanno Olmi de cînd i-am văzut filmul: Arborele cu Saboţi. Mi-a făcut mare plăcere să-l cunosc şi să lucrez cu el. Abbas Kiarostami face filme minunate în Iran, foarte delicate. Aşa că a fost un mare privilegiu să-i cunosc. În ceea ce priveşte al doilea filmuleţ: pentru că mi s-a părut o poveste importantă de spus.

Miruna Berescu (directoarea Festivalului). Din păcate trebuie să ne oprim. Aş vrea să-l rog pe domnul Loach să tragă o concluzie la ce s-a discutat şi să ne spună cum s-a simţit. Eu vă mulţumesc că l-aţi provocat. A fost excelent.

K.L.: M-am simţit foarte bine primit. Mai ales de ţînţarii care-mi dau tîrcoale. Comentariile au fost exact aşa cum m-am aşteptat. Sunt de părere că avem o mulţime de neînţelegeri pe care trebuie să le lămurim. Pentru că avem istorii atît de diferite. Ceea ce ar fi cu adevărat important e rolul uriaş al Cinema-ului de a face oamenii să vorbească unii cu ceilalţi. Problema e că noi nu vedem filmele voastre. Şi poate cîteodată e greu pentru voi să vedeţi filme din Europa. Nouă ne lipseşte controlul asupra cinematografelor noastre. Filmele care nu au o voce americană nu sunt văzute prea bine. Cu toţii am beneficia dacă am vedea filme din România şi din alte ţări estice. Aştept vremurile în care vom putea discuta unii cu alţii fără neînţelegeri. Vă mulţumesc.



 Toate articolele despre Festivalul de film Anonimul 2007


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Lucian Mircu


Alte articole

 Cronică dublă - Anonimul 2007, Luiza Vasiliu, Cristi Luca
 Meniu de filme, mare, plajă şi peşte - Anonimul 2007, Iulia Blaga
 Ken Loach - lecţie de cinema, nu de politică, la Anonimul 2007, Iulia Blaga
 Închiderea - Festivalul de Film Anonimul 2007, Lucian Maier
 Ultimele două zile - Festivalul de Film Anonimul 2007, Lucian Maier
 Toate articolele despre Festivalul de film Anonimul 2007


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer