După întîmplările de astăzi
mi-e teamă să mai dezbrac tricoul. Un cunoscător
m-ar putea imediat lua drept rac fiert şi
m-ar hali cît ai zice peşte. Căci am ieşit la plajă. Cu alifiile de protecţie în geantă, însă prea ocoş pentru a le folosi. Şi
n-am fost iertat. Mă cam ustură pielea, dar nu e rău nici aşa. Am pornit spre mare dis de dimineaţă, cînd încă soarele nu era chiar hotărît să prăjească atmosfera. Din Sfîntu Gheorghe pînă pe malul Mării Negre faci pe jos vreo 20 de minute, aşa, în pas mărunt, fredonînd o piesă dragă. E bine să ieşi devreme, cel tîrziu la 9, să spunem, încît să poţi parcurge drumul desculţ. Sfîntu Gheorghe găzduieşte cel mai frumos nisip călcat de mine în România, foarte fin şi
într-un strat suficient de gros încît să te împlînţi în el pînă la glezne. Şi odată scăpat de asfalt e chiar reconfortant să păşeşti desculţ
într-un nisip de calitate, înaintea orelor toride ale amiezii.
Plaja este foarte largă şi, pe lîngă nisip, are următoarele avantaje: nu este populată, nu are megafoane care să îţi îndese în urechi prostiile muzicale estivale, nu sînt
ski-jeturi, nu se circulă cu
ATV-uri pe acolo, nu urlă nimeni că ar vinde ceva. Şi ar fi bine să rămînă astfel pentru totdeauna. Chiar a fost interesant să văd cum la orele
după-amiezii au venit cîteva domnişoare, din partea primăriei, şi au împărţit formulare celor tolăniţi la soare Fiecare trebuia să scrie ce doreşte şi ce nu doreşte să se schimbe în localitate şi în tot ce depinde administrativ de aceasta. Păi să nu se schimbe nimic în ceea ce priveşte plaja şi apa! Căci aici e o nouă minunăţie: pe fundul mării e acelaşi nisip formidabil. Nici urmă de scoici sau pietre... o splendoare! Şi găseşti liniştit prieteni înaripaţi care să îţi pozeze cu plăcere, fără nicio implicaţie hitchcockiană.
Odată ajuns cu faţa la mare, dacă ai poftă de o plimbare, în partea dreaptă, nu departe, se află punctul de întîlnire al braţului Sfîntu Gheorghe cu Marea Neagră. Pe drum găseşti scoici măricele, dacă intenţionezi să aduni cîteva exemplare, sau să duci prietenilor un suvenir. Punctul de întîlnire al fluviului cu marea, o splendoare. Dunărea a depus aluviuni în gura de vărsare, marea a adus scoici care
s-au fărîmiţat şi au alcătuit un fel de pod peste care trec
două-trei degete de apă. Are peste o sută de metri lungime şi este suficient de lat încît să poţi alerga încolo şi încoace fără teamă. Se formează necontenit vălurele corespunzătoare adîncimii apei şi, sub fiecare pas, scoicile mărunţite acţionează precum un adevărat masor specialist în presopunctură. De pe acest pod de aluviuni se poate pescui şi, cu oarecare îndemînare, tot acolo, te poţi apropia de o egretă venită să privească în zare.
Pe nisip, exact acolo unde Dunărea coboară în mare, vieţuieşte un fantastic balaur construit de voluntarii care, săptămîna trecută, au ieşit să cureţe Delta
într-un program pus la cale de Dragoş Bucurenci. La ridicarea balaurului au fost folosite sticle de plastic adunate din Deltă.
În Sfîntu Gheorghe nu ai cum să te pierzi. Satul nu urmează linia arhitecturală specifică localităţilor româneşti, aceea de oraşe sau sate stradă, adică aşezări care au o stradă principală în care ies toate celelalte străzi sau uliţe secundare, fără ca o schemă a lor să prezinte forme geometrice legate. Sfîntu Gheorghe este construit în stil american, cu străzi paralele şi transversal şi longitudinal. Privite de sus, ele ar descrie numeroase pătrate de la un capăt la altul. Din pontonul principal al localităţii porneşte un prim drum, pe marginea Dunării, pînă către ieşirea din sat. Sînt încă două drumuri paralele cu acesta, cel de mijloc iese din sat înspre mare, iar al treilea - dacă numărătoarea porneşte de la fluviu - mărgineşte partea nordică a satului. Malul Dunării stîrneşte curiozitatea: dacă partea locuită arată astfel, cum trebuie să fie în Rezervaţia Naturală?
Drumul spre Sfîntu Gheorghe
l-am făcut luni cu o navă rapidă. A durat vreo două ore şi jumătate. Plecarea e din Tulcea, de pe un ponton situat imediat în spatele gării şi autogării. Tot în spatele gării e un punct de informare turistică, destul de complet. E bine să treceţi pe acolo înainte de a pleca din Tulcea. Întregul drum
l-am străbătut stînd pe puntea vaporaşului şi
uitîndu-mă necontenit în toate direcţiile: la copacii
care-şi înfăţişau rădăcinile precum îşi arată cîinii furioşi colţii; la păsările care se iveau uneori, deasupra stufului, în depărtare; la vertebrele pe care şi le tatuase un coleg de călătorie urmînd exact cursul coloanei pe spinare; la valurile ce rămîneau în urma navei şi se spărgeau
într-un tîrziu de malurile drepte ale Dunării. Motoarele transmiteau vibraţii puternice încît, către finalul drumului, tot corpul îmi tremura de parcă un dentist îmi sfredelea o măsea. Am ajuns cu bine în Sfîntu Gheorghe. Am coborît şi am pornit spre drumul mijlociu al satului. El
m-a dus în complexul festivalier. A trecut ceva vreme de atunci. Azi am ieşit la plajă...
