Der gelbe Hut - La vernisajul expoziţiei pictorului Christian Lucian Hamsea

Nimic nu mă poate împiedica să fiu eu însumi. Nici măcar o mare diaree. Imodium se poate lua cu Jack Daniel's. Smecta nu. Dar poate că nu este acesta începutul perfect al unei cronici despre artă. Fie şi dacă este scrisă de un tip incompetent. Cu toate acestea, aşa cum, cu mirare, a realizat el însuşi, destul de convingător. Începutul tipic, aşa cum l-am gîndit eu ar fi trebuit să sune cu totul altfel: Alaltăieri seară am băut cu Suzy şi ea mi-a povestit că avea un prieten poet ale cărui poezii le citea şi ulterior îi explica acestuia ce a înţeles ea din versurile lui. Uşor mirat artistul îi răspundea invariabil - eu nu m-am gîndit să spun aşa ceva, dar ascultîndu-te mi-am dat seama că spun lucruri pe care nici măcar nu ştiam că le spun. Pe scurt şi uşor didacticist: habar n-am ce a vrut să spună artistul Christian prin arta lui (clasica, stupida întrebare - ei şi acum ia să vedem copii ce a vrut să spună poetul-artist prin versurile, pictura sa). Pot doar să spun ceea ce vreau eu să spun prin arta lui Christian (în sensul că discursul de faţă este urmarea interacţiunii cu arta sa). Desigur mi s-ar putea reproşa că sunt uşor egocentric, dar, întrucît şi într-un fel, suntem deja prieteni sunt sigur că Christian mă va ierta. Şi poate chiar mă va înţelege.

Sunt desigur cîteva determinante esenţiale în pictura lui Christian pe care aş dori politicos să le enumăr. În primul rînd, ceea ce este cel mai izbitor: pictura lui Christian este extrem de redundantă. N-am spus monotonă, nici repetitivă şi gîndindu-mă mai bine nu cred ca i s-ar potrivi sintagma "variaţiuni pe aceeaşi temă" - tentaţie lesnicioasă la o privire superficială. Eu cred însă că este vorba de cu totul altceva: Christian a dorit sa picteze o singură pînză. Una singură. Unica. Fiind însă, atît pe cît l-am putut cunoaşte, o personalitate excesivă a eşuat în felurite moduri. Abrupt, în al doilea rînd: pînzele lui Christian nu au nume. Au doar numere. Trepte iniţiatice ale unui an sabatic. Şi astfel ajungem la un al treilea şi deocamdată enumerînd ultim pas: vroiam să spun, privind pînzele lui din anii 2006-2007 că în pictura lui Christian nu există evoluţie. Ca şi cînd, şi acesta este unul dintre miturile obligatorii ale modernităţii tîrzii - trecerea de la simplu la complex - trebuie asumată ca o necesitate. Christian însă reconstruieşte, fără să ştie poate, vechea dilemă care i-a frămîntat pe presocratici: relaţia dintre Unul şi Multiplu. Tehnic vorbind, pictorul are o obsesie necenzurată către sau pentru negru. Şi uneori a fi descriptiv este la fel de explicativ ca şi cînd ai fi doar descriptiv. Deci, autoironic vorbind, nu voi spune nimic despre obsesia către, pentru,despre negru a lui Christian. Ea este oricum extrem de evidentă. Diferenţa majoră, strict descriptiv, între pînzele anilor 2006-2007 este prezenţa acelui roşu-oranj (scuze, nu cunosc sau nu disting foarte exact culorile, dar percep nuanţele) care statistic poate fi întîlnit în toate pînzele anului 2007 şi în nici una dintre cele din 2006. Furia?! Am promis însă să ne mărginim a fi doar descriptivi. Cu toate că în unele tablouri a dat frîu liber acelui roşu-oranj. Aşteptaţi interpretări? Nu mă faceţi să mă repet - nu de la mine!

Ce ar mai fi de spus? Se zice că Buddha Sakyamuny i-a chestionat pe discipolii săi cu privire la natura Absolutului. Unul dintre aceştia a replicat că Absolutul este ca o privire aruncată asupra tărîmului lui Buddha - odată ce îl vezi el rămîne pentru totdeauna. Astfel sunt si pînzele lui Christian. Prinţul Sakyamuny doar a zîmbit adăugînd esoteric: tu ai atins carnea mea. Singurul care a dat răspunsul corect a fost Ananda. Mi-e teamă doar că dacă Christian ar găsi răspunsul lui Ananda ar picta doar un singur tablou, acea pînză pe care în peregrinările sale o caută asiduu de multă vreme. Unica! Paharul de Jack s-a terminat aici.

P.S.: M-am întrebat dacă această cronică are nevoie şi de un post-scriptum şi cred că răspunsul este pozitiv. Christian, ne-am promis reciproc un anumit lucru: eu că voi fi sincer cu tine şi că voi scrie aşa cum şi sunt de altfel, ca un ignorant; tu, că, orice aş scrie, nu te vei supăra. Eu m-am ţinut de cuvînt şi sper, cred sînt sigur că şi tu vei face la fel. Cît priveşte titlul acestei cronici doar tu eşti în măsură să ştii de ce se numeşte astfel şi nu oricum altcumva.
P.S. 2: Fără să abuzez vreau să-ţi mulţumesc pentru că mi-ai dat şansa ca după mulţi, mulţi ani să mă bucur din nou de voluptatea scrisului.

31 august 2007
Sibiu