Orchestra de cameră a Filarmonicii "George Enescu" din Bucureşti sub bagheta lui Cristian Mandeal, a oferit duminică 9 septembrie 2007, publicului Ateneului Român, ultima mare lucrare a compozitorului german, Arta fugii, BWV 1080, în orchestraţia lui Erich Bergel. Herbert von Karajan, impresionat de completarea ultimei fugi, a caracterizat-o drept "o lucrare cu semnificaţie epocală". Prima audiţie a acestei versiuni, a avut loc la 11 octombrie 1985, la Bruxelles, sub conducerea lui Erich Bergel însuşi.
În timpul repetiţiilor, dirijorul Cristian Mandeal le-a destăinuit artiştilor instrumentişti din formaţie, că Bergel i-a încredinţat drept testament muzical manuscrisul, spre a-l pune în vibraţie în ţară. Şi iată că la această ediţie a Festivalului Internaţional "George Enescu" s-a realizat, în sfârşit, acest minunat proiect. De fapt, Arta fugii a trebuit să aştepte două veacuri pentru recunoaşterea ei artistică.
Până la această versiune orchestrală au mai fost încercate şi altele, precum cele pentru orgă, clavecin, două piane, cvartet de coarde şi formaţie de chitare. Este de notorietate faptul că valenţele didactice ale Artei fugii sunt dublate de o sensibilitatea artistică rară. Nuanţe de patetism sunt tălmăcite uneori, ca semne de "adio" ale compozitorului, luate de la muzică şi viaţă (repetarea autografului muzical "B.A.C.H.", si bemol, la, do, si becar).
În Ateneul arhiplin, la o oră târzie, s-a auzit covârşitoarea expunere a temei de fugă, în tonalitatea re minor, anunţată de corzi. Dintr-odată, o elevată sobrietate a pus stăpânire pe ascultători. Proporţii şi geometrii tainice i-au invadat spiritul. Fugi simple, contrafugi, fugi politematice, canoane la două voci în formă de fugă, fugi în oglindă, se succedau neostoit. Timpul condensat şi dilatat totodată, prezenta aici şi acum o interfaţă a lumii sonore perfecte.
Cristian Mandeal este un dirijor de mare forţă psihică, un muzician ce transmite ansamblului şi publicului tot ce scrie în partitură şi mult mai mult decât atât. El sesizează textul muzical ca pe un pretext interpretativ incitant. Credem că Erich Bergel ar fi fost impresionat de versiunea realizată.
Epuizanta operă de ştiinţă şi artă muzicală, Arta fugii, s-a încheiat cu o fugă cvadruplă, în patru secţiuni, trei dintre acestea prezentând subiecte noi, a patra secţiune readucând subiectul principal, spre a-l dezvolta măiestrit. Ascultam cea mai mare fugă scrisă vreodată. Interpreţii Orchestrei de cameră bucureştene au cântat fără pauză, doar cu delimitările scurte dintre fugi, timp de o oră şi jumătate, cele 18 piese ce compuneau ciclul. Agogica şi dinamica, neprecizate în manuscris, erau conforme cu scriitura muzicală complexă, demonstrând o concepţie unitară. Suflătorii se integrau timbral, demonstrându-şi virtuozitatea (splendid s-a auzit şi timbrul trompetei), iar compartimentul viorilor, mai ales în Fuga dublă numărul opt, a pledat pentru o arta a Barocului, beneficiară a tehnicii instrumentale a secolului al XXI-lea. Voci suprapuse, imitaţii, inversări, augmentări, diminuări, variaţiuni de registru - au apărut drept cristalizări şi izbânzi ale contrapunctului bachian. Orchestra de cameră suna precum o orgă, însă orga aceasta avea de astă dată tuburile stăpânite fiecare, de câte o personalitate. Reuşita prestaţiei formaţiei, se datorează şi profesionalismului concertmaestrului, Anda Petrovici. Precizia gesturilor sale de atac, transmisă partidelor, zonarea impecabilă a porţiunilor de arcuş, o digitaţie logic aleasă, emisia clară, luciditatea şi pasiunea autenticităţii stilistice, sunt atuurile violonistei.
Oriunde în lume, o astfel de interpretare este - credem cu tărie - caracterizabilă ca adevărată.
Concertul de la Bucureşti al Orchestrei de cameră a Filarmonicii "George Enescu" a fost precedat de altele două - unul la Filarmonica din Cluj-Napoca şi altul la Biserica Neagră din Braşov - toate, reprezentând evenimente memorabile pentru public.
Dacă Zidul chinezesc se vede din cosmos, muzica lui Bach se aude cu siguranţă până în ceruri, ca una dintre minunile lumii.