Mulţi au exploatat numărul 18, pentru a sublinia majoratul simbolic al Festivalului George Enescu. Este un majorat sărbătorit la aproape jumătate de secol de existenţă (de la prima ediţie, din 1958). Această vîrstă presupune şi maturizarea Festivalului? Este încă dificil de răspuns acum, cînd mai avem de urmărit o săptămînă (din totalul de trei) de evenimente muzicale.
Repertoriul este din ce în ce mai divers, mai puţin bazat pe şlagăre, acoperind în mai mare măsură acum extremele istoriei muzicii occidentale. Programele accentuează: muzica veche, cu ansambluri specializate în interpretarea istorică, la modă acum în toată lumea, şi mai puţin cunoscute la noi; contemporanii lui Enescu (Debussy, Ravel, Stravinski, Şostakovici, Roussel, Bartók, Sibelius, Elgar, Prokofiev, de Falla, Paul Constantinescu şi Mihail Jora) care subliniază feţele modernităţii în prima jumătate a secolului XX; şi muzica nouă românească. Acest punct din urmă ar fi necesitat o strategie mai inteligentă de promovare, în sensul asumării unei selecţii valorice care să lumineze şi la nivel ideatic, nu numai numeric, creaţia contemporană autohtonă. Oricum, un pas important a fost făcut în această direcţie şi poate că membrii consiliului artistic al Festivalului Enescu se vor gîndi, pentru ediţia viitoare, şi la cîteva comenzi cu teme structurate, clare, pe care să le lanseze unor compozitori contemporani importanţi, nu numai din România.
Muzica lui Enescu este foarte bine reprezentată în programe. Au existat voci care au deplîns lipsa operei Oedipe de pe afişe (o normalitate a vieţii noastre de concert ar presupune existenţa operei enesciene în stagiunile curente ale teatrelor de operă româneşti, nu aşteptări prea mari de la ediţiile Festivalului Enescu, din doi în doi ani). Spectacolele de operă de pînă acum se concentrează, în schimb, pe figuri feminine consacrate: Carmen, Traviata, Tosca. Altfel, creaţia orchestrală enesciană a cîştigat versiuni interpretative care vor deveni cu siguranţă repere, graţie unei priviri proaspete, foarte convingătoare şi apropiată de sensibilitatea contemporană: Simfonia a III-a dirijată de Lawrence Foster, cu Filarmonica Toscanini, şi Suita a III-a, Săteasca, cu Filarmonica din Oslo, sub bagheta lui Jukka Pekka Saraste.
Între entuziasm şi melancolie
Un eveniment mai puţin mediatizat, dar foarte semnificativ pentru Enescu şi muzica românească, a fost Simpozionul de muzicologie. Anul acesta, clasa simpozionului a crescut prin prezenţa unui monstru sacru al branşei: Jean-Jacques Nattiez. Personalitate de tip enciclopedic, renascentist, susţinînd universaliile şi militînd pentru unitatea ramurilor muzicologiei, profesorul canadian a dat strălucire în acest compartiment al Festivalului, aşa cum Marta Argerich şi Murray Perahia au făcut-o printre marile nume de muzicieni invitaţi.
Fascinantă, puternică, frumoasa sexagenară argentiniancă posedă acea aură mitică pe care o simţi ascultîndu-i înregistrările şi în egală măsură acum, pe scena Ateneului şi a Sălii Mari a Palatului. Duoul cu Nelson Freire (la patru mîini, la două piane) nu e perfect, partenerul nu e de nivelul Martei Argerich, care domină firesc şi neintenţionat, printr-o agilitate, temperament dramaturgic şi inteligenţă muzicală uimitoare. Alături de Orchestra Rusă şi dirijorul Charles Dutoit, Marta Argerich recompune dintr-o perspectivă uluitoare Concertul nr. 1 de Beethoven: modulează cu nuanţe expresive şi diverse fiecare sunet, fiecare frază, interpretează forma în ansamblu şi segmentele ei, e imprevizibilă, fină şi masculină, lirică şi explozivă. E, cu alte cuvinte, dintr-o altă lume decît cea a majorităţii pianiştilor de azi, perfect puşi la punct, dar doar la suprafaţă, care nu mai meditează şi nu mai decid asupra interpretării proprii, ci se supun rutinei.
Iar despre Murray Perahia mai că nici nu se poate vorbi. Rămîi cu nodul în gît la orice sfîrşit de frază, te bucuri ca un copil la orice repetiţie şi vrei să mai auzi încă acelaşi lucru (în timp ce la alţi pianişti repetiţiile te plictisesc de moarte), pendulezi între entuziasm şi melancolie şi te întrebi, după ce auzi un repertoriu pe care-l cîntă orice elev ori student la pian, cum se poate formula în cuvinte această vrăjitorie la care asişti cu sufletul la gură: hipnoză în masă, mesmerism, sugestie, descîntec? După cele trei bisuri, vorba bancului, din "cei trei mari Ş" - Schubert, Schumann şi Chopin - rămîi fără replică şi nu ştii cum să reacţionezi, să plîngi sau să rîzi? Coborît parcă din cărţile lui Castaneda - figură misterioasă, trăsături fine şi nobile, ten smead cu o vibraţie amerindiană -, acest şaman al pianului e unul dintre puţinii oameni de pe pămînt care ştiu cu ce cheie se deschide un suflet de om. A fost o mare fericire că l-am putut asculta la Bucureşti, într-un Ateneu mustind de lume.
Şi dacă tot vorbim de pianiştii invitaţi, surprizele nu au lipsit: aşteptam mai mult de la Boris Berezovski în Concertul de Grieg, însă acompaniamentul orchestral (Filarmonica din Oslo) a fost net superior, din punct de vedere muzical, partidei solistice. În schimb, un pianist necunoscut nouă, libanezul Abdel Rachman el Bacha, ne-a surprins prin eleganţa cu care a navigat prin virtuozitatea extrem de dificilă a Concertului nr. 2 de Saint-Säens.
Nu am putut urmări consecvent şi total ceea ce s-a întîmplat pînă acum la această ediţie a Festivalului. Adăugăm doar cîteva tuşe în staccato despre alte dimensiuni: concursurile de vioară, pian şi compoziţie au fost un succes cantitativ, însă calitativ nu au atins încă un nivel mondial; piaţa festivalului a funcţionat excelent ca placă turnantă şi loc de emulaţie, de întîlniri astrale ori ambient plăcut de distracţie; TVR Cultural a transmis aproape continuu evenimentele din Festival, le-a comentat şi răspîndit în casele oamenilor; iar Jurnalul de festival s-a dovedit la înălţime: un format dinamic, multă informaţie, fotografii incitante, tematici bine articulate - pe scurt - un succes.
Efervescenţa muzicală a Bucureştiului din aceste zile de Festival, suprapusă pe isteria circulaţiei, a asfaltării străzilor şi a reclamelor luminoase omniprezente, seamănă mult cu universul lui Dante: din infernul traficului trecem prin purgatoriul sălilor de concert, pentru a ajunge, chiar şi numai pentru o clipă, în paradisul muzicii. Aici ne vor întîmpina poate Eschenbach, Saraste, Foster, Plasson, Goodwin, Mandeal, Gergiev, Andreescu ori Marin - fiecare cu fascinaţia lui. De condus acolo, ne va conduce însă - cu siguranţă - Enescu, nu Virgiliu.