Orice repetiţie e un prolog al spectacolului, un intro care îţi schimbă poziţia privirii pentru că te pune într-o situaţie de spectator diferită de cea din timpul vizionării obişnuite. Deşi eşti în sală, te simţi mult mai inclus în maţele montării. Eşti parte a indicaţiilor care fac sub ochii tăi spectacolul. Repetiţia deschisă a companiei de balet Béjart, care a prezentat la Teatrul Naţional, pe 21 şi pe 22 septembrie 2007 în cadrul "Întîlnirilor JTI", spectacolul L'Amour - La Danse, a început cu o tatonare a scenei. Dansatorii căutau să se poziţioneze cît mai exact şi mai vizibil în funcţie de adîncimea ei, erau preocupaţi să-şi găsească locul. Reluau aceeaşi mişcare ca să testeze unghiul care îi favoriza cel mai bine şi încercau să păstreze un echilibru tensional prin fracturarea şi brusca omogenizare a ansamblului.
L'Amour - La Danse e structurat pe principiul acumulării şi spargerii cuplurilor. Ca şi cum ai scăpa pe jos un ceas şi toate rotiţele senzoriale s-ar face zob. Numai că împrăştierea afectivă "se strînge" extrem de rapid după inevitabila fisură şi unitatea se reconstituie într-o formulă de expresie preponderent clasică. Spectacolul e un complex de cupluri, un modul de doi la doi extins şi "înghiţit" brusc în bula de tensiune şi acalmie dintre cei doi. Multiplicarea funcţionează tematic şi corporal şi e, de fapt, o reciclare a unei oglinzi cu o singură imagine cînd dilatată, cînd contractată.
Pe ritmuri de tobe africane, un el şi o ea se hîrjonesc, trec unul pe sub celălalt, merg în patru labe ca două animăluţe super excitate. Mişcările le sînt preluate de un alt cuplu într-o evoluţie de tipul ia şi dă mai departe.
Maurice Béjart e parte consistentă din istoria coregrafiei secolului XX. Şi ca orice vitrină aranjată după toate regulile gustului clasic, merită atenţia cuvenită.