Am ajuns cam la jumătatea Festivalului Enescu. Toamna parcă începe şi ea să fie mai frumoasă ca oricînd, iar concursul şi-a desemnat deja cîştigătorii. Din păcate, nici un român, am tot sperat în virtuţile junelui Andrei Licareţ, dar nu a fost să fie. La compoziţie a fost bătaia cea mare, vom asculta lucrarea premiată acum în festivalul de peste doi ani. Piesa stranie şi răsucit elaborată, cu şapte clarinete, care a obţinut premiu acum doi ani, am ascultat-o anul acesta. Nu a sunat rău deloc.
Se dedică pianistului Murray Perahia
Am uitat numele autorului-autoarei, ceva de genul Kim Ir Sen (ăsta nume greu de uitat). Poate cu alt prilej vom reuşi să consemnăm mai multe lucruri din această zonă mai puţin vizibilă a Marelui Concern Cultural ce se dovedeşte a fi Festivalul Enescu de anul acesta. Cumva în pandant cu multitudinea şi amploarea diversificată a manifestărilor culturale înghesuite, cum necum, tot anul acesta la Sibiu - Capitală Culturală Europeană. S-a tot repetat şi se face atîta caz de "capitalizare" - a naibii şi limba aceasta românească -, încît a ajuns pandantul lui "URSS, bastion al păcii e!". Să nu intrăm în zona gloselor teoretico-bombănitoare, să adăugăm doar faptul că, după gîndul şi sensibilitatea noastră, atît cît a mai rămas, tot ce este prea mult, nu mai este prea bun.
Şi totuşi avem suficiente motive de satisfacţie. În primul rînd, putem evidenţia numărul mare de importanţi şi buni pianişti ce au tot concertat în această ultimă săptămînă. Surpriză plăcută, extrem de agreabilă, pianistul francezo-libanez Abdel-Rahman el Bacha. Sigur că, pentru isteria în care trăim acum, un asemenea nume te trimite direct la buletinele de ştiri din prime time şi începi să notezi morţi şi răniţi te miri unde. Din fericire pentru suspiciunile şi clişeele cu care operăm, pianistul libanez s-a dovedit de mare clasă. Virtuozitate ponderată, strunită de o bună şcoală (franceză?, germană?), să amintim că a avut o profesoară fostă elevă a Marii Doamne numite Marguerite Long şi că a fost descoperit de Claudio Arrau, suficiente detalii pentru a ciuli urechile mai bine, nu doar la ce a cîntat la Bucureşti.
Concertul pentru pian nr. 2 în sol minor, op 22 de Saint-Saëns şi un bis minunat cu un Vals de Schubert, care a încîntat din plin publicul ce nu s-a înghesuit să-l vadă. Lumea la noi se buluceşte după nume-branduri, nu după muzică. Dirijorul Paul Godwin, un oboist reciclat, rafinat şi bine reglat, cu formaţia Virtuozii din Bucureşti, a tors ca un motor de Rolls Royce. Nu cumva reuşeşte Guvernul să privatizeze şi formaţiile noastre orchestrale, ca să sune mai bine cu noi investiţii? Dacă Daewoo-Craiova a fost preluat de Ford, poate s-o îndura şi General Motors să preia una dintre formaţiile noastre simfonice. Spunem asta pentru că la concertele sponsorizate de firme mari vine lumea buluc, iar la cele doar bune, precum acesta, e mai puţină lume. Păcat. Sîntem convinşi că la următoarea vizită a lui El Bacha sau la recitalul lui de la Sibiu se vor înghesui cu toţii să-l asculte. De altfel, nu de mult a fost o complexă şi lungă emisiune dedicată lui la MEZZO, ceea ce nu este de colo.
Bravo, Thank You, Murray!
Dincoace de micul ecran, în aceeaşi sală a Ateneului Român, lumea a dat buzna, în schimb, la Martha Argerich. La patru mîini sau la două piane, alături de un alt mare pianist, puţin cunoscut la noi, dar care a făcut şi el furori - de mult nu am mai văzut asemenea entuziasm în Sala Ateneului, ceea ce ne-a demonstrat că marea muzică rămîne nealterată de timp şi mizeriile istoriei. Lucrări de Mozart, Rachmaninov, Schubert şi Prokofiev, interpretate cu forţă şi delicateţe deopotrivă, entuziasm şi bucurie, cu naturaleţe şi fără sclifoseli sau artificii stilistice. Iată motive de entuziasm şi pentru miile de melomani de la Sala Palatului, unde Martha Argerich a interpretat molto con brio mozartianul Concert nr.1, în do major, op 15 de Beethoven, iar jucăuşul neastîmpărat, dincolo de aerul lui de savant atomist de la Los Alamos, Nelson Freire, "brazileiras" de profundă expresie, ne-a încîntat cu iubitul Concert nr. 2, în fa minor de Chopin, cu Michel Plasson la pupitru şi orchestra Filarmonicii "G. Enescu" pe scenă.
Mare succes a repurtat şi Dan Grigore, "al nostru", cu o lucrare din vechiul lui repertoriu de pianist ce a împlinit 50 de ani de carieră, Variaţiunile pe o temă de Paganini, sub bagheta unui alt dirijor de anvergură, Rafael Frubeck de Burgos. Care, cu doar o zi înainte, a scos un Mahler, Simfonia a VIII-a, de zile mari şi de anvergură şi mai mare.
Ce să nu mai adaugi, ca să păstrăm spaţiu pentru încă atîţia mari artişti, care se succed într-o ameţitoare sarabandă. Sub bagheta sobrului şi distinsului şef de orchestră care a fost şi a rămas Lawrence Foster, pianista Lise de la Salle s-a jucat cu graţie în sol minorul lui Maurice Ravel. Spre norocul nostru, săptămîna are doar şapte zile, iar în cea de odihnă a fost programat Murray Perahia.
Extraordinarul Perahia, cu aerul lui de modest funcţionar cehovian uitat de lume, dar de o forţă şi o sensibilitate ieşite din comun. Îl ştiam şi admiram de pe discurile după care aleargă şi domnul Eskenasy şi din atîtea alte înregistrări.
Acum doi ani ne-a tras clapa în ultima clipă - de sănătatea pianiştilor nu se omoară lumea, cum se dă peste cap omenirea pentru cea a fotbaliştilor sau manechinelor, oricît de nemîncate au ajuns -, dar acum a fost Marele Oaspete care a încununat şi încoronat o mare sărbătoare a pianului.
Nu ne pricepem prea tare la formule entuziaste, nici la encomioane de anvergură bizantină, dar putem recunoaşte că recitalul lui Murray Perahia a fost o încîntare. Tehnică impecabilă, ritm cuviincios, culoare, tuşeu, degete de oţel şi treceri de catifea, rigoare şi trăire lăuntrică, ţinută, feeling, tot ce vreţi. TOTUL. Bach, Beethoven, Brahms şi Chopin, plus alte patru bisuri oferite fără prea multe fasoane, interpretate "ca la mama acasă", în Germania, Polonia sau aiurea, ca să leşine de plăcere nu doar cei căroră urmează să li se mărească pensiile, ci şi cei care vor beneficia de orgoliosul pact / program de educaţie cultural-artistică în următoarele decenii. Bravo, Thank You, Murray!
O săptămînă de vis, cu muzică bună şi pianişti minunaţi
Au mai urmat, în acest succint proces-verbal de predare-primire, rusoaica Polina Leschenko, cu un Liszt, cam alergat, Concertul nr.1 în mi memol major, op 124 şi cu Russian National Orchestra avîndu-l la pupitru pe Cristian Mandeal. Cînd e vorba de muzică, armament şi petrol, cu ruşii stăm bine şi avem ce lua. Desigur, nimic nu este gratis. Totul se plăteşte. Cu bani peşin sau puşcărie. Şi au mai fost şi alţi minunaţi pianişti, precum Viniciu Moroianu, cu Cristina Anghelescu la vioară sau Andrei Vieru, cu Laura Buruiană la violoncel, plasaţi în matineele dedicate muzicii enesciene.
Două sonate de Enescu, splendid transpuse de cei patru, oricum am întoarce lucrurile, că la matinee, la americani, vine lume multă, la noi nu vine. Ce mai tura, vura! Că e sîmbătă, că e duminică, "lumea bună" şi melomanii - mai ales senior citizens - nu se înghesuie la orele dimineţii, cînd piaţa e veselă, marfa mai bună şi mai proaspătă. Enescu expediat, chiar şi în condiţii interpretative excelente, la "dimineţi de muzică enesciană", ni se pare nu ştiu cum. Nu de explicaţii savante şi justificări logice ducem lipsă. Să trecem.
Şi Horia Mihail este un bun pianist, şi Verona Maier este o foarte bună acompaniatoare. Nu ar fi un aspect de neglijat, este o specialitate aparte, a avut genul maeştrii lui, aşa cum au fost, să zicem, Gerald Moore sau regretatul şi uitatul astăzi Ferdinand Weiss. Sau acompaniatori precum sărmanul Mircea Crişan, care se căina ipocrit cînd povestea cum venea Mme Popescu, în halat şi papuci, înainte de 23 august şi zbiera la mama lui, "La Palestina cu voi!", ca apoi, după 31 decembrie 1947, aceeaşi doamnă să apară în salopetă şi cizme de cauciuc să-i îndemne tovărăşeste pe vecinii de pe Dudeştii lui Peltz şi Ludo, "Să staţi aici cu noi!".
Da, este foarte frumoasă muzica fără alte gînduri. Ceea ce şi reuşim uneori. Rar. Tot mai rar, dar şi cu intensităţi nebănuite. Ca în această săptămînă de vis, cu atîta muzică bună şi pianişti minunaţi.
De ce oare mai sîntem apoi atît de nefericiţi şi nemulţumiţi, nu putem pricepe. Sau chiar dacă pricepem, nu vrem să admitem astfel de evidenţe. Marea apariţie a acestei săptămîni a pianiştilor a fost inegalabilul, Murray Perahia. "Atît pentru astăzi", încheia Stalin şedinţele de "Politbiro". Şi totul se termina fără nici un fel de comentarii. De muzică, nici vorbă!