În timpul unui festival de anvergura celui dedicat lui George Enescu ar fi fost ideal să nu mai fi avut acces la televizoare. Sau la ziare, dacă aşa ceva ar fi putut fi imaginabil. Să nu mai aflăm nimic despre starea moţiunii de cenzură, despre ce a mai spus sau nu un lider politic sau altul. Să ne fie indiferent ce se întîmplă cu piesele camerale legate de sarcina Andreei Marin sau sarcinile simfonice ale MAE cu privire la organizarea Summit-ului NATO. Atîtea multe nimicuri, de la noi sau de aiurea, ce perturbă capacitatea de absorbţie a investiţiilor muzicale, în loc să ne ocupăm şi să ne concentrăm doar asupra muzicii. Aşa, în sine, fără alte raportări.
Doar ea, muzica, să existe şi doar pentru ea, muzica, să existăm şi noi. Ar fi aşa ceva posibil vreodată? Puţin probabil. Nu putem trăi in vitro. Nici în abstract. Muzica a devenit fapt de viaţă, atunci cînd nu e doar un gest monden. Astfel că va trebui să avem acces la muzică în condiţii de normalitate, adică acea anormalitate, nu doar sonoră, la care ne-am adaptat şi de care sîntem seduşi. Aşa ajungem şi la concerte, aşa avem parte şi de audiţii radio şi transmisii televizate, atunci cînd nu reuşim să şi citim cîte ceva de prin puţinele exemplare din media scrisă care acordă cît de cît spaţiu evenimentelor festivalului. Remarcăm, dincolo de prestaţia vechilor "breslaşi" ai comentariului şi criticii muzicale - o zonă cam bătrînicioasă, la propriu şi la figurat, fără prea multe noi nume, dacă nu greşim cumva... - consecvenţa şi interesul real al cronicarului de la "Cotidianul", publicistul Sever Voinescu.
Mediatizarea propriu-zisă a fost generoasă, altminteri, cam peste tot au apărut bannere şi afişe, cine a vrut să ştie ce şi cum sau chiar să şi participe a avut posibilitatea. Dincolo de faptul că doar la Sala Palatului şi doar la cîteva concerte s-a depăşit cota de spectatori pînă la limita superioară a suportabilului. Nu intrăm în exemple şi detalii, dar o singură secvenţă ni se pare sugestivă: o jună doamnă, în rochie de recepţie, cu umerii goi şi rochie strîmtă de mătase, cu coafură ca pentru nuntă şi pantofi cam de 12 centimetri, obligată de ceilalţi spectatori, deranjaţi de proţăpirea în faţa lor, să stea pe vine, mai bine de jumătate din Concertul Nr. 5 pentru pian şi orchestră. Cu Evgeni Kissin la pian şi Sir Colin Davis la pupitrul ultrafaimoasei London Symphony Orchestra. O singură întrebare-nedumerire: ce a înţeles acea doamnă din concert, obligată să stea într-o poziţie mai mult decît incomodă şi greu de suportat? La pauză, am dat din nou peste ea, îi mergea guriţa iute-iute.
Întreţinînd o doamnă "bine", simandicoasă, de dincolo de fruntariile României; avem convingerea că socializarea s-a produs, iar ceea ce era de obţinut s-a obţinut. Atît. Nu pricepem şi pace, de ce la EXTRAORDINARE concerte de la Ateneu, cu Murray Perahia sau trio Beaux Arts, cu Martha Argerich sau Abdel Rahman el Bacha, cu Zukermann Chamber Players sau surorile Labeque, mai rămîn suficiente locuri goale, iar la Sala Palatului, în condiţii nu foarte grozave - inclusiv escaladatul scărilor este o povară pentru mulţimea de unchi şi mătuşi care dau buzna ca să vadă şi, eventual, să şi audă marile nume - este, a fost deja, o buluceală de nedescris? Am înţeles de foarte mulţi ani că genul simfonic atrage mai multă lume decît muzica de cameră. OK, cum zice tot românul de astăzi. Dar tot nu pricepem şi de ce? Cînd miezul marii muzici este acolo, într-o simplă sonată sau un bine articulat cvartet. Renunţăm să insistăm la aceste nedumeriri, oricum fără nici o finalitate. Nici măcar epică.
London Symphony Orchestra - o adevărată maşinărie muzicală
Ce-am reţinut, după gustul nostru şi capacitatea noastră de a ne adapta la stilul cam de spartachiadă al festivalului. Ultima săptămînă a debutat cu un excelent dirijor, din clasa de submarine muzicale cu propulsie nucleară pe care ruşii le-au tot livrat Occidentului: Valery Gergiev. Cu Rotterdam Philharmonic, o orchestră recent intrată în circuitul marilor orchestre, cu Simfonia a 7-a de Mahler - în disputa simfonică Mahler-Bruckner, 3-0 pentru Mahler -, excelent redată în toate chiţibuşurile ei timbrale, cu sonorităţi suficient de bine articulate ca să ne pregătim de venirea celui mai bine pus la punct mecanism orchestral numit London Symphony Orchestra. Gergiev veşnic neastîmpărat, musculos, elastic, pînă la limita de a nu sări peste calul partiturii. Elenul Leonidas Kavakos, care a mai fost pe la Festivalurile "Enescu", cuviincios, dar fără strălucire în Concertul pentru vioară în re minor de Sibelius, mult mai bine au răsunat rotterdamezii în Enescu şi Wagner, eleganţa partiturii lui Enescu ieşind în evidenţă precum mizericordiile din Tristan şi Isolda. Cam asta fac marii dirijori: scot minuni din mici detalii şi au grijă de ansamblu. Restul vine de la sine.
Minunea săptămînii a fost prezenţa la Bucureşti a veteranului Menahem Pressler, unul dintre fondatorii celebrului trio Beaux Arts. Cu un program Beethoven, Geistertrio, Enescu, Serenade Lontaine - prezentat prin osîrdia marelui admirator, promotor şi interpret enescian numit Sherban Lupu - atenţie, violonistul, şi nu pianistul Radu Lupu - şi Schubert, un trio în mi bemol major, cei trei muzicieni ne-au lăsat fără glas. Rar am mai avut parte de o asemenea fineţe a decriptării unei partituri, rar am mai văzut o asemenea colaborare, intensă şi atentă, între muzicieni. Menahem Pressler, pianist care a lucrat şi cu Enescu însuşi, decenii în urmă, ne-a dovedit că bucuria muzicii este enormă şi că este o mare fericire şi pentru cei care o practică şi nu doar pentru cei care o consumă. Am uitat să menţionăm că am văzut-o zilele trecute prin sală şi pe Lorry Walfisch, o altă distinsă personalitate care a colaborat cîndva cu maestrul Enescu. Tot îngrămădim cuvinte unele după altele, cînd doar muzica ar trebui să lucreze.
O surpriză agreabilă a fost Basel Chamber Orchestra, cu două pianiste de bună anvergură, într-un concert pentru două piane de Mozart. Şi apoi să sărim la London Symphony Orchestra, ca să dăm Cezarului ce-i al Cezarului. Am fost gazdele unei extraordinare maşinării muzicale. Fiecare notă are dichisul ei, fiecare instrumentist, că este el violoncelist sau fagotist, îşi respectă cu atenţie şi concentrare rolul şi locul în orchestră. Aşa au cîştigat reputaţie britanicii, cu meticulozitate şi răbdare. Simfonia fantastică a lui Berlioz a răsunat exemplar, într-o sală unde cu greu sună bine ceva, Horia Andreescu colaborînd atent şi minuţios şi cu cel care l-a înlocuit pe Maxim Vengerov, junele Joshua Bell. Violonist de factură romantică, cu multiple resurse tehnice şi virtuozităţi bine exploatate, Bell a incitat publicul bucureştean, care abia aşteaptă să se însufleţească. Mai ales la Sala Palatului, obişnuită cu ropotele de aplauze şi delirul entuziasmelor de tot felul. De această dată, pe bună dreptate.
O seară integral Beethoven cu Sir Colin Davis şi LSO a beneficiat şi de prezenţa melomanului domn Ion Iliescu, care a savurat din plin şi Imperialul, şi Eroica. Pianistul Kissin, un fel de Toader Paleologu mai împlinit şi mai puţin scorţos - ES Ambasadorul nostru la Copenhaga ne-a turtit fesul cînd a pomenit, foarte grav şi ţepos, chiar în aceste zile de festival, de, cităm, "cultura se poate mai lesne promova prin penetrarea muzicii", iată ceva atît de adînc spus şi gîndit încît ne lasă visători pe durata medie a istoriei -, plin de virtuţi, dar nu foarte beethovenian, după gustul nostru. Faptul că va face o integrală cu concertele de Beethoven şi cu Colin Davis / LSO îi dă un plus de prestigiu. Atît. Eroica lui Sir Colin, care în curînd va face 80 de ani, dar dacă nu am şti, nici nu am bănui că şi marii muzicieni îmbătrînesc - la o adică, în prag de similară aniversară poate că nu ar fi stricat să-i fi găsit şi lui Valentin Gheorghiu o fereastră prin atîta românime programată în festival... -, exemplară.