Festivalul şi Concursul Internaţional "George Enescu", ediţia a XVIII-a, au debutat la Sala Palatului din Bucureşti printr-un concert de Gală. Ca avanpremieră la festival, cu o zi înainte, a avut loc şi o conferinţă de presă, unde veşnic morocănosul ministru al Culturii şi Cultelor din România, Adrian Iorgulescu, a combătut alături de mult simpaticul director artistic al festivalului, Herr Ioan Holender din Timişoara-Austria.
Au fost reamintite eforturile organizatorilor pentru a pune pe picioare noua ediţie, realizările legate de acustica Sălii Palatului, adusă la un nivel bun şi satisfăcător de sonorizare, efortul financiar al autorităţilor, contribuţia unuia şi altuia dintre sponsori, plus detalii legate de partea muzical-cultural-artistică, prezenţele de marcă din festival şi ce ne aşteaptă în următoarele trei săptămîni. Pe viu sau prin multiplele transmisii ale posturilor de radio şi televiziune. Nu mai insistăm.
Concertul de Gală a debutat prin firescul control antitero, ţinînd cont de prezenţa şefului statului, piu-piu, la metale, restul pe măsuţă, aşa cum deja este obişnuit democratul modern să-şi apere pielea şi dragostea de glie. Mai fistichie ni s-a părut dispoziţia dată garderobierelor de a nu primi genţi, sacoşe, pungi etc., "Doar umbrele...", şi asta pe toată durata derulării festivalului.
Un sentiment neplăcut, vagă iritare pentru cetăţenii cu naturelul simţitor, dar detalii mai puţin semnificative pentru marea masă de oficialităţi mobilizate exemplar pentru a da preţuirea cuvenită momentului inaugural. Senzaţia noastră a fost că au lipsit iubitorii de muzică, era o atmosferă crispată şi deloc veselă. Poate şi din cauza ploii din cursul zilei şi a cerului înnorat; oricum, Sala Palatului s-a umplut rapid, iar la opt punct a apărut ministrul Culturii să deschidă lucrările.
A urmat un speech de 12 minute, destul de sec şi cu acelaşi aspect bilanţier, cu date şi cifre, din care s-a strecurat o singură dată, cumva timid, numele lui George Enescu. Cel "nepereche", cum foarte inspirat l-a categorisit compozitorul-ministru. Preşedintele Traian Băsescu a fost obligat să asculte, volens-nolens, din loja Republicii poli logos-ul liderului liberal, fără a mai adăuga şi el cîteva cuvinte adînc simţite, cum se petrece în astfel de situaţii. Precum a făcut inubliabilul Chivu Stoica, atunci cînd şi-a pus ochelarii pe nas, a scos din buzunarul hainei o hîrtie, a despăturit-o şi a citit solemn: "Declar deschis mitingul de doliu...", şi apoi a vîrît hîrtia înapoi în buzunar. La moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Festivalul Enescu deja debutase de cîţiva ani şi noi chiar eram foarte tineri pe vremea aceea.
Rigoarea şi personalitatea lui Enescu impuneau o abordare mai puţin spumoasă
După discursul lui Adrian Iorgulescu - repetăm, Enescu a fost pomenit doar în treacăt, printre atîtea alte realizări notabile, dar vom reveni asupra acestui aspect -, au apărut protagoniştii primei seri: dirijorul Gheorghe Costin, de la Filarmonica din Timişoara şi extravagant-multiefervescent bonvivantul Ioan Holender. Domnia sa a făcut toţi banii Galei, ca să ne exprimăm colocvial, a prezentat solistele şi soliştii, a glumit, a ironizat cu fineţe şi a bine dispus o lume care aştepta cu înfrigurare marea muzică.
Marea muzică a concertului de gală a fost livrată în doze homeopate, alături de comentariile spumoase ale unui om de lume trecut şi prin lumea largă, şi prin chingile constrîngătoare ale directoratului Operei din Viena. Nu e uşor să ajungi acolo, este şi mai greu să te menţii. Şi să rămîi şi cu zîmbetul pe buze, dincolo de invidiile şi orgoliile artiştilor, dincoace de jocurile politice şi răsucelile propriei biografii.
Seara de Gală a fost concepută nu chiar pe gustul nostru şi nici, poate, binevenită, pentru solemnitatea cuvenită momentului inaugural. Ca o suită de momente muzicale - arii din opere - unde, aşa a fost gîndit scenariul, să se prezinte cîteva dintre personalităţile scenei lirice româneşti, care s-au afirmat mai mult prin lume, decît acasă. În fine, un criteriu, desigur, fiind gustul şi opţiunea organizatorilor şi ale lui Ioan Holender.
Avem rezerve faţă de acest mod de a lansa festivalul, dar asta nu înseamnă că "genul" mixat nu are trecere la marele public şi nu a avut succesul scontat. Totuşi. Rigoarea şi personalitatea lui Enescu impuneau o abordare mai puţin spumoasă. Ne amintim de sobrietatea şi devoţiunea lui Lawrence Foster, care punea accentul realmente pe Enescu. Însă gustul şi sensibilitatea noastră nu trebuie să coincidă cu cele ale unor mari personalităţi care alcătuiesc Comitetul artistic al Festivalului şi Concursului, din care nu lipsesc nume sonore precum Nicolae Herlea, Ştefan Niculescu sau Cornel Ţăranu.
Există pericolul de a cădea într-un soi de pompierism
A fost o seară cu succes de public, TVR a transmis în direct Gala, iar muzicienii români s-au prezentat la nivelul prestigiului internaţional dobîndit.
Ca să amintim cîteva nume de rezonanţă, Alexandru Agache, deja în plină glorie internaţională, dar şi mai tinerele / tinerii Nicoleta Ardelean, Anda-Luise Bogza, Carmen Oprişan, George Petean sau surpriza plăcută a serii, debut absolut în România, o voce chiar de mare viitor, un român din Ucraina, şcolit la Cernăuţi şi trecut pe la Viena şi ajuns la Bucureşti: Marian Talaba. Dezamăgitor Ştefan Ignat, neaşteptat, în monologul mare din Oedip, ca şi un fragment din Wagner, Lohengrin, unde lui Marius Vlad nu prea i-a ieşit rolul.
Nu vrem să fim cîrtitori cu orice preţ, am aşteptat cu mare emoţie acest festival şi doar muzica în sine ne interesează. Tocmai pentru marea preţuire pe care i-o purtăm lui Enescu, şi nu dintr-un sentiment oficial-oficios legat de "exportul de cultură", "marile valori naţionale" sau "imaginea României". Senzaţia vagă este că ediţia din acest an s-a lăţit prea mult, încercînd să contabilizeze mai multe "evenimente" şi "acţiuni", în pandant cu ce se întîmplă la Sibiu - Capitală Culturală Europeană.
Există pericolul de a cădea într-un soi de pompierism, iniţiative şi intenţii bune să atragă în derizoriu ceea ce înseamnă Enescu. Se putea găsi chiar şi o variantă de concert pentru Oedip, chiar dacă explicaţiile oferite - "este suficient Enescu" - pot fi contrazise. La urma urmelor, am tot avut "săptămîni" şi "festivaluri", ale "muzicii noi" sau "contemporane", chiar de ţinută şi anvergură. Astfel ca să nu mai parazităm FESTIVALUL ENESCU cu fel de fel de concerte, oricît de interesante ar fi pentru specialişti, însă mai puţin gustate de iubitorii de muzică. Cinci zile de muzică exclusiv românească nu ştim cui folosesc. Dacă se făcea o integrală doar cu Enescu - şi contemporanii lui, să zicem - tot mai era ceva.
Dar aşa, în aceste prime zile vom urmări, desigur, cu interes, dar fără mare tragere de inimă, una după alta, fel de fel de piese de autori contemporani, livrate şi cu alte prilejuri în ultimul an. Şi pentru că sîntem la început şi la faza de bombăneli: nu erau mai bune o selecţie mai severă, o durată mai scurtă şi un program mai dens? Oare nu cumva periodicitatea festivalului, la trei ani o dată, dădea un respiro, atît pentru organizatori, cît şi pentru melomani? Muzica trebuie lăsată şi ea să respire, să se aşeze, ca să penetreze dincolo de statistici cu "evenimente" şi "manifestări".
La urma urmelor, de ce mergem la concerte, doar aşa, ca să socializăm sau să apreciem cum se cheltuiesc banii obţinuţi cu atîta greutate? Nu am vrea să se creadă că simplele noastre impresii de concert sînt o "campanie de denigrare" sau un "afront" adus muncii tenace şi nu lipsite de multiple bătăi de cap a organizatorilor.
Tocmai de aceea îmi permit aceste observaţii strict personale, ale unui mare iubitor de muzică. Am recitit în aceste zile cîteva cronici muzicale ale lui Emanoil Ciomac, Eugeniu Speranţia, Anton Holban şi Mihail Sebastian şi ne-am bucurat, la rîndul nostru, de marea lor capacitate de a se bucura de muzică. Dacă muzică nu e, nimic nu e. Nici banii, nici vorbele nu pot suplini absenţa marii muzici. Care va urma, desigur, în zilele de festival. Vom asculta şi vom comenta.