Baroc pe culmile freneziei - Europa Galante

Muzică veche, barocă, instrumente originale, frenezie până la imprevizibil, agitaţie ghiduşă, sublimare până la esenţă.

Biondi cu al lui ansamblu Europa Galante reprezintă confirmarea că spiritul ludic - dublat de frenezie şi de curiozitate permanentă, ultima calibrată pentru spargerea dogmei şi a barierelor - poate deveni un bun canal pentru dibuirea perfecţiunii. Dar, mai presus de sterile căutări ale perfecţiunii, spiritul ludic, cu dublajele amintite, a devenit moneda de schimb prin care Europa Galante a făcut dintr-o muzică nesusceptibilă a stârni exaltări cel mai bun şi actual canal de comunicare. Spiritul ludic şi Biondi au fost, aşadar, vinovaţii care, la sfârşitul săptămânii trecute, pe 7 şi 8 septembrie 2007, la Ateneu, au făcut din muzica barocă un teritoriu accesibil. Fie şi prin reaşezarea acesteia în percepţii. Două seri la rând, Biondi a făcut muzica barocă accesibilă şi neiniţiaţilor, celor apţi să decripteze partituri doar cu sufletul. Parcă, într-un gest mai mult sau mai puţin programat, a marcat, astfel, trecerea lui Pavarotti în lumea eternă (căruia Biondi i-a şi dedicat cu vizibilă emoţie primul din bisurile serii de sâmbătă), a celui care va rămâne în istorie, nu doar a muzicii ci şi a umanităţii, prin chiar deschiderea cald-umană cu care a făcut accesibil şi celor mulţi acel teritoriu muzical destinat până atunci, cu egoism, doar elitelor.

Iată lecţia - nu doar de muzică - predată, în cheie barocă de astă dată, şi de Fabio Biondi! Cu discreţie şi rafinament. Cu o căldură netrucată, într-un schimb extrem de uman de priviri şi de replici muzicale cu membrii ansamblului (care au concertat doar în picioare, amplificând senzaţia de frenezie) şi care au dus jocul mai departe într-un schimb similar cu publicul. Au făcut deliciul celei de a doua seri (când ansamblul a descoperit un public deja fidelizat de interpretarea din seara anterioară) momentele neconvenţionale în care parte din instrumentişti rămâneau "agăţaţi" de câte o privire, un semn, un cod al comunicării stabilit cu vreunul din auditori în timpul interpretării. Sau violonista care încă saluta publicul pătrunsă de evlavie, fără să realizeze că restul ansamblului era deja spre culise şi recuperată spre deliciul sălii de un coleg care s-a întors din drum. Totul, într-un cod al comunicării pe care nu l-am fi văzut posibil până acum pe acorduri de muzică barocă. Iată cum strategia lui Biondi a produs efecte şi s-a validat şi în spaţiul românesc: spargerea barierelor, desfiinţarea rigidităţilor, totul fiind posibil chiar pe terenul arid al regulii, al respectării normelor, prin păstrarea esenţei şi ignorarea formei. Fantastic!

Totul, oferit celor care s-au încumetat să rămână până târziu în noapte, la Ateneu, unde a oficiat Biondi pentru a crea o legătură nouă, însufleţită de frenezia barocului. Alăturare de termeni care, până mai ieri, cel puţin mie, îmi părea un non-sens!

De-acum, când voi spune Biondi şi Europa Galante voi gândi la rigoarea lipsită de rigidităţi, la frenezie în cu totul altă cheie decât cea a exaltării, luând ca reper rigoarea. Cercetându-i evoluţia, se poate spune că Biondi şi-a făcut brand din repararea nedreptăţii, prin chiar reintroducerea muzicii baroce în circuitul interpretativ internaţional, cu o recuperare a nu mai puţin de trei secole de muzică. Totul, începând cu anul 1990. Când "direttore artistico" Biondi s-a încumetat şi şi-a făcut o veritabilă echipă din foşti colaboratori. Copilul teribil Fabio, născut în 1961, şi-a început cariera la 12 ani cu orchestra RAI. Curiozitatea, eliberarea de dogmatism, iată direcţiile pe care s-a orientat în aglutinarea stilului de interpretare al ansamblului său. Şi a reuşit. A făcut din Europa Galante cel mai titrat ansamblu italian de gen.

Prima seară, cea de vineri, a fost o lecţie de muzică predată nouă de ansamblul Biondi şi de Europa Galante alături de soprana Roberta Invernizzi (mie, doamna profesoară mi-a părut mai degrabă pătrunsă de propria tehnică, în favoarea căreia şi-a sacrificat strălucirea vocii şi comunicarea cu publicul), de altista Marina de Liso (cu o diplomată şi detaşat-meticuloasă interpretare) şi de bas-baritonul Vito Priante (dornic să comunice, cu o voce strălucitoare, aflat încă în creştere, parcă neconştient întru totul de cele interioare). Opera Narciso, din care ne-au fost oferite selecţiuni, a fost compusă de Domenico Scarlatti (1685-1757), al şaselea fiu al lui Alessandro Scarlatti (1660-1725). Biondi, reparatorul de nedreptate şi uitare, s-a dovedit a fi un fan şi al lui Scarlatti-tatăl, din moment ce a şi fost interpret în premieră al unor piese aparţinând acestuia şi pe care le-a redat publicului la festivalul care poartă chiar numele compozitorului. La Palermo, desigur!

A doua seară a fost descătuşarea însăşi. După cum spuneam, cu un public deja fidelizat (eu însămi am avut o prietenă care s-a hotărât să-i urmărească pe viu după ce a fost cucerită de concertul de vineri transmis în direct de TVR Cultural), Biondi ne-a făcut părtaşi la autentica declaraţie de dragoste făcută muzicii baroce, pe acorduri de Vivaldi, Geminiani, Sammartini şi Corelli. Şi-a condus ansamblul neostentativ, integrat cu totul până la identificare. De altfel, termenii rigizi de tipul "a conduce", "pupitru", "dirijor" sunt din nou descărcaţi de sensurile vechi. Dobândind între timp altele. Care pot fi traduse, însă, numai în cheie Biondi.