Acum 40 şi mai bine de ani, Michel Plasson, un tinerel necunoscut la vremea aceea, venise pentru prima oară în România ca să dirijeze Orchestra Radio. A fost o dragoste la prima vedere - între orchestră, dirijor şi public - şi un succes fulminant. Din păcate, melomanii români n-au avut ocazia să-l revadă prea curând, Orchestra Teatrului Capitole din Toulouse l-a angajat, şi l-a păstrat până nu de mult (2003), ca dirijor principal. Acolo, Michel Plasson a făcut o carieră de mare anvergură, conducând atât spectacole de operă, cât şi concerte simfonice.
A fost invitat la Festivalul "Enescu", după mulţi ani, în 2001, şi din nou la această ediţie, în concertul din 12 septembrie, la pupitrul Filarmonicii bucureştene. La cei 74 de ani pe care-i are acum, nu mai e la fel de suplu şi de agil ca în tinereţe, în schimb ştie să facă muzică la fel de frumos. A început concertul cu o partitură românească, Oda de Dumitru Capoianu, pe versuri de Eugen Jebeleanu, compusă la începutul anilor '70 ai secolului trecut. Nu e, cum s-ar crede, o odă închinată Partidului unic, ca atâtea multe alte compuneri înjositoare din epocă, dimpotrivă, ea laudă, în puţine dar alese cuvinte, dragostea, tinereţea, primăvara şi, mai cu seamă, sacrificiul acelora care au crezut în forţa adevărului. Michel Plasson a ales-o dintre mai multe lucrări contemporane româneşti şi a avut grijă s-o redea cu toată acurateţea şi convingerea. Şi trebuie subliniat faptul că muzica piesei, avântată şi sobră, tumultuoasă şi delicată, a rezistat foarte bine timpului, probând, o dată în plus, talentul componistic proteic al lui Dumitru Capoianu.
Dar cea mai substanţială realizare interpretativă a serii a fost Simfonia în re minor de César Franck. De-a dreptul fabulos rubato-ul permanent al discursului muzical, ce dobândea libertatea, firescul inflexiunilor şi al ritmului vorbirii. Dificultatea acestei maniere, aproape parlando, constă în manevrarea unitară a compartimentelor orchestrei, determinându-i pe instrumentişti să cânte cu maximă supleţe posibilă. Michel Plasson a reuşit să obţină ce-şi dorea cu zâmbetul pe buze.
Am mai ascultat şi Concertul pentru pian şi orchestră nr.2 în fa minor de Chopin, solist fiind Nelson Freire. Sensibilă şi virtuoză totodată, redarea pianistului brazilian era dezavantajată de acustica încă defectuoasă a Sălii Palatului. După "îmbunătăţirile" efectuate, suflătorii se aud într-adevăr mai bine, însă sonorităţile emise în partea din faţă a scenei, ale corzilor şi ale solistului, au devenit şi mai mate, şi mai estompate, parcă s-ar interpune o uriaşă surdină între scenă şi public.
E foarte probabil ca acustica acestei săli să n-aibă lecuire, totuşi statul român nu pare dispus să aloce fondurile pentru construirea unei autentice săli de concert. Mai degrabă pentru o Catedrală a Neamului. Iubitorii muzicii clasice nu sunt prea mulţi, în timp ce Biserica Ortodoxă ocupă primul loc în preferinţele românilor chestionaţi pe stradă.