Regret, fireşte, că nu pot asista la concertele Festivalului Enescu 2007. Şi, în paranteză fie spus, mă bucur că ele vor fi comentate în paginile Suplimentului de cultură de un meloman de sensibilitatea lui Bedros Horasangian. Regret absenţa fiindcă, după atîtea ediţii, în fine festivalul arată aşa cum mi l-am imaginat la fiecare ediţie.
Altfel spus, unul recuperator şi generator de exemplu, aducîndu-i acasă pe mulţi dintre interpreţii români de succes ce trăiesc în străinătate, cunoscuţi mai bine audienţelor străine; iar alături de ei apărînd pe scenă ceea ce este mai bun din muzica de acasă, de la preclasic pînă la avangardă.
Inutil de a recomanda aici pe unul sau altul dintre aceşti invitaţi, majoritatea lor din lumea operei. Toţi merită ascultaţi şi m-am convins urmărind concertul de deschidere al festivalului, retransmis - bună idee! - de TVR Internaţional. Cum mai toţi sînt tineri şi nu au semnat contracte de exclusivitate cu o casă de discuri, poate exceptînd-o pe pianista Luiza Borac, este ocazia ideală ca festivalul să-şi inaugureze propria producţie de discuri şi, de ce nu, de DVD-uri. Aşa cum a făcut-o şi Festivalul Primăverii de la Praga, pentru a da un singur exemplu din estul european.
Marea majoritate a orchestrelor invitate, London Symphony Orchestra fiind probabil excepţia, aparţin calitativ categoriei medii. Fiecare dintre ele, dat fiind că vin cu dirijorii titulari, sînt însă capabile să surprindă. Orchestra din Paris, condusă de Christoph Eschenbach, are în portofoliul ei concerte şi înregistrări excelente cu muzica lui Berlioz şi Mahler.
Orchestra din Oslo, ce l-a avut dirijor la un moment dat pe Mariss Jansons şi a înregistrat pentru EMI, este sub Pekka-Saraste imbatabilă în interpretarea muzicii nordice. A demonstrat-o deschizînd cu o săptămînă în urmă festivalul din Saar, iar în anul centenarului de la moartea lui Grieg ideea de a o aduce şi la Bucureşti este de salutat. Filarmonica din Dresda este şi ea o formaţiune exemplară de categoria a doua, care îşi va da măsura în pretenţioasa simfonie a 8-a de Mahler.
Dacă aş paria pe orchestrele invitate pe locul întîi aş pune Orchestra Filarmonică din Rotterdam. Teoretic şi ea este pusă în umbră de o mare orchestră, cea de la Concergebouw din Amsterdam, tot aşa cum cine se gîndeşte la Dresda pronunţă întîi numele Orchestrei Capelei de Stat. Dar, la Rotterdam, sub bagheta lui Valeri Gergiev, se face muzică de cea mai bună calitate şi se poate aştepta ca simfonia a 7-a de Mahler să fie concertul cel mai bun, cel mai interesant al acestei ediţii a Festivalului Enescu.
De numele lui Gergiev, "cel mai ocupat dirijor din lume", este legat mai nou şi destinul Orchestrei Simfonice din Londra, el preluînd de anul acesta funcţia de dirijor principal.
Într-un interviu din lunarul "Gramophone", Gergiev spunea că LSO a fost întotdeauna perfect echilibrată în aportul secţiunilor ei, dar că "uneori echilibrul perfect poate fi plictisitor". Pentru el, chestiunea care se punea era ce fel de sunet al corzilor se poate obţine, ce poate da secţiunea: cît de multe culori poate evidenţia, cît de multe umbre poate atinge din piano şi pianissimo. Cu Horia Andreescu la pupitru şi cu perfecţionistul Maxim Vengerov la vioară, concertul orchestrei londoneze promite atît în privinţa culorilor, cît şi a nuanţelor cultivate de Gergiev (Nota LiterNet: din păcate Maxim Vengerov nu va mai fi la Bucureşti din cauza unor probleme de sănătate. El va fi înlocuit de Joshua Bell).
Promiţătoare sînt şi concertele de muzică de cameră cu două momente de vîrf, Zukerman Chamber Players, mai puţin cunoscuţi în Europa şi, mai ales, recitalul la două piane al Marthei Argerich şi Nelson Freire, cei doi fraţi "naturali" cum se numesc ei cu afecţiune. I-am reascultat recent într-un recital de la Festivalul de pian de la Roque d'Anthéron, unde se întîlnesc cel mai adesea. Simplu spus, veţi avea posibilitatea de a asculta doi pianişti excepţionali din categoria maeştrilor acestui deceniu.
Poate acesta este concertul pe care regret cel mai mult de a nu-l putea asculta în sala de concert. Ocazie de a reaminti că Bucureştiului îi lipseşte în continuare o adevărată sală de concert, demnă de o asemenea selecţie de muzicieni cum sînt cei pe care i-au reunit exemplar organizatorii anul acesta.