N-am ascultat până acum, în Festival, un concert mai bine interpretat ca acela al Orchestrei de cameră "Virtuozii din Bucureşti" din 13 septembrie 2007, de la Ateneu, dirijat de Paul Goodwin şi avându-l ca solist pe pianistul Abdel-Rahman El Bacha. Într-un interviu anterior concertului, dirijorul englez asemăna programul propus de el cu o masă copioasă, îndemnând publicul să-i savureze variatele feluri. Sub alt aspect, îi justifica alcătuirea prin asocierea a două lucrări de tinereţe (Concertul românesc de György Ligeti, compus la 27 de ani, şi Simfonia nr.5 în si bemol major de Franz Schubert, la 20) cu altele două, de maturitate (Serenada pentru orchestră de coarde de Edward Elgar şi Concertul nr.2 pentru pian şi orchestră de Camille Saint-Saëns).
Impresionantă de-a dreptul a fost interpretarea pianistului franco-libanez. Deşi eram pregătit, îl auzisem de curând (3 septembrie 2007) la Radio România Muzical, într-un recital retransmis din Belgia, cântând superb Fantezia în sol minor de Beethoven, dar mai ales Fantezia în fa minor op.49 de Chopin, nu m-aşteptam la o asemenea perfecţiune în sala de concert. De la Aldo Ciccolini şi Emil Ghilels n-am mai auzit aşa ceva.
Abdel-Rahman El Bacha, care îl socoteşte pe Dinu Lipatti părintele său spiritual, se arată liniştit şi profund concentrat în faţa pianului. Atinge clapele cu delicateţe, obţinând cele mai aerate şi luminoase sunete. Când e nevoie, însă, degetele sale se transformă în arcuri de oţel, ce provoacă sonorităţi intense, dar tuşeul nu devine nicicând brutal. Muzica se leagănă în fraze largi, expresive mai presus de orice, iar pasajele de virtuozitate se înşiră perlat, cu o claritate halucinantă. Treptat, te copleşeşte emoţia, ai vrea să-l asculţi la nesfârşit, să nu mai ieşi din starea de plutire beatifică în care te-a adus cântul său. Şi asta se întâmplă într-un concert mai degrabă oarecare, precum cel de Saint-Saëns, din care El Bacha scoate, însă, frumuseţi nebănuite. Un asemenea interpret transformă şi cele mai banale piese în muzică elevată.
Cu siguranţă, nu-l vom reauzi prea curând pe o scenă românească, dar îi putem cumpăra CD-urile. A înregistrat integrala sonatelor şi concertelor de Beethoven, a lucrărilor pentru pian de Ravel şi, pe 12 discuri, integrala creaţiei pentru pian a lui Chopin.
La rândul lui, dirijorul Paul Goodwin este un muzician rafinat. Mai întâi a fost un reputat oboist, cu peste 20 de discuri cu muzică barocă sau clasică la activ, apoi s-a dedicat artei dirijorale, cu acelaşi succes. Dirija atât de precis şi în acelaşi timp cu o relaxare şi o plăcere atât de evidente, încât orchestra bucureşteană se lăsa cu bucurie condusă, atingând un nivel interpretativ la care nu ajunsese poate niciodată. Virtuozii din Bucureşti nu e o formaţie stabilă, din când în când se reunesc instrumentişti ai Filarmonicii "George Enescu", câţiva de la Radio, câţiva studenţi, e adevărat, dintre cei mai buni, şi repetă pentru un concert, de obicei sub bagheta lui Horia Andreescu, care a şi înfiinţat-o. În concertul din Festival, orchestra avea, în fine, şi un concert-maestru mai bun ca oricare altul de până acum, pe Cosmin Bănică, ale cărui solo-uri i-au încântat pe ascultători.
Colaborarea exemplară a dirijorului englez cu formaţia camerală românească, atmosfera relaxată, cu indicaţii pline de miez, în care s-au desfăşurat repetiţiile, explică, măcar în parte, calitatea înaltă a interpretării. Paul Goodwin va fi întotdeauna un oaspete binevenit în stagiunea muzicală a Capitalei, dacă direcţia orchestrelor ar insista să-l invite.