Pianişti-virtuozi şi pianişti-poeţi - Festivalul George Enescu 2007

Mai tineri, mai în vârstă, Festivalul abundă în pianişti. Ca să dau un singur exemplu, numai în două zile (joi 13 şi vineri 14 septembrie 2007) am ascultat patru. Voi începe cu pianiştii din ziua de vineri.

După-amiaza a avut loc, la Ateneu, recitalul cuplului argentiniano-brazilian, Martha Argherich şi Nelson Freire (la patru mâini sau la două piane, alternativ). Programul trecea de la Mozart la Şostakovici, apoi se întorcea la Schubert, pentru a se încheia cu elegantul Vals al lui Ravel, compus la solicitarea lui Diaghilev pentru Baletul rus de la Paris şi care a fost transcris, ulterior, pentru două piane de către autor.

Din păcate, cei doi mari pianişti nu mai cântă cu aceeaşi strălucire şi fină nuanţare din vremurile de glorie, unele lucrări au devenit prea dificile (mai ales pentru Martha Argerich) şi pasajele tehnice sunt câteodată escamotate, iar atacurile brutale încep să predomine. Cum ei fac parte din categoria pianiştilor-virtuozi, nu le rămâne mare lucru de oferit în afara corectitudinii eclatante a execuţiei, calul de bătaie care le-a adus celebritatea.

Publicul bucureştean s-a lăsat sedus mai degrabă de faima celor doi, înghesuindu-se să-i asculte şi aplaudându-i cu frenezie. Dar şi în aplauzele cele mai călduroase ale cunoscătorilor se ghicea o undă de regret şi ele se stingeau fără a se prelungi ca altă dată.

Seara, la Sala Palatului, Dan Grigore a interpretat Rapsodia pe o temă de Paganini pentru pian şi orchestră de Serghei Rahmaninov. Pianistul român s-a pregătit temeinic pentru acest concert şi totul i-a ieşit fără cusur. Ba chiar şi-a recăpătat autoritatea, în gesturi şi ţinută, pe care cântatul "din amintiri" i-o cam ştirbise. Mă încearcă regretul că Dan Grigore n-a ajuns unul din marii pianişti ai lumii, aşa cum l-ar fi îndreptăţit resursele sale muzicale. Motivele? Probabil mai multe decât "persecuţia politică" din epoca ceauşistă, pe care se tot bate monedă.

Joi, aşa cum am mai scris, vedeta concertului de la Ateneu fusese Abdel-Rahman El Bacha. Nici el nu a dobândit faima mondială, deşi interpretările sale au profunzimea şi poezia pe care numai un artist genial le poate oferi. Pe scenă a apărut mai rar, dedicându-se în special unor integrale ale lucrărilor pianistice semnate de Beethoven, Ravel sau Chopin. Dar câtă pasiune pune în cântat, cum ştie să şlefuiască frazele, ca pe tot atâtea diamante sonore... pentru mine, cel puţin, va rămâne cel mai poetic pianist al Festivalului şi unul dintre cei mai tulburători artişti auziţi vreodată.

Din aceeaşi categorie, a pianiştilor-poeţi, face parte şi singura pianistă româncă absentă inexplicabil din Festival (şi nu numai din această ediţie), Dana Borşan. Iar în Jurnalul de Festival apare un articol închinat marii sale realizări discografice, Integrala Concertelor pentru pian şi orchestră de Mozart, meritele pianistei fiind pierdute printre aprecierile laudative aduse tuturor celor care au avut o cât de mică contribuţie la această uriaşă întreprindere.