septembrie 2007
"Independentă de guvern, şi-a dezvoltat o structură proprie, activitatea fiindu-i coordonată de un Colegiu director (pianistul Mihai Pletnev, fondatorul şi directorul artistic al ansamblului, împreună cu dirijorii Kent Nagano, Alexander Vedernikov şi alţii)". Această scurtă informaţie referitoare la Orchestra Naţională Rusă, vedeta concertului de sâmbătă (15 septembrie 2007) din Festival, m-a lămurit cum de era posibil ca o orchestră rusească, de regulă cântând mai butucănos, mai neglijent şi mai în forţă, să realizeze asemenea nuanţe de o rară delicateţe, să fie atât de exactă şi de promptă în intervenţiile solistice ori pe compartimente. Orchestra Naţională Rusă rivalizează cu cele mai renumite ansambluri simfonice din lume, fără a avea o tradiţie muzicală la fel de îndelungată (a fost înfiinţată abia în 1990), cu siguranţă şi datorită unui gen de relaţii diferit decât cel existent, în mod obişnuit, între stat şi salariaţii lui apatici.

În înfăţişarea unei orchestre contează, de asemenea, dirijorul care o conduce şi-i modelează interpretarea. De astă dată, a fost Charles Dutoit, un muzician născut în Elveţia, activând mai ales în Canada (timp de 25 de ani la Orchestra din Montreal), dar şi invitat pe toate continentele. Dutoit face parte din elita dirijorală, gustul rafinat, claritatea şi eleganţa cu care îşi exprimă intenţiile, iar, pe de altă parte, frecvenţa concertelor cu orchestre din cele mai mari centre muzicale sau calitatea numeroaselor înregistrări la cele mai cunoscute case de discuri îndreptăţind această calificare superlativă.

Prima piesă din program a fost una rar cântată, mai ales în România, Divertimento pe teme din baletul Sărutul zânei de Igor Stravinski. O muzică retro, un omagiu adus lui Ceaikovski (citând chiar fragmente din piesele de pian ale acestuia) - fragmente extrase din balet şi aranjate de Stravinski pentru a alcătui o suită simfonică, la rugămintea celebrului dirijor Ernest Ansermet.

Apoi, Concertul nr.1 pentru pian şi orchestră de Ludwig van Beethoven, pe care Martha Argherich l-a redat mult mai îngrijit şi mai sensibil decât o făcuse cu piesele recitalului de vineri după-amiaza.

În final, tot o suită extrasă dintr-un balet, e vorba de Romeo şi Julieta de Serghei Prokofiev. Motivul creării celor două prime suite cunoscute, compuse în 1936 (a mai apărut încă una în anul următor, dar e mai puţin cântată), a fost altul decât la Stravinski: Prokofiev era pur şi simplu dezamăgit de întârzierea montării baletului său la cele două mari teatre sovietice, Balşoi din Moscova şi Kirov din Leningrad. De altfel, întoarcerea şi stabilirea definitivă a compozitorului în patria-mumă, după îndelungatul periplu franco-american, n-a fost întotdeauna răsplătită cu cununi de roze.

Posteritatea, însă, l-a recompensat din plin pe Prokofiev, baletul său Romeo şi Julieta e mai cunoscut decât cel omonim al lui Ceaikovski şi montat în toate teatrele lumii cu deplin succes. Ca şi Suita ascultată la Sala Palatului, în care au strălucit orchestra rusă şi dirijorul ei canadiano-elveţian.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus