Festivalul la picioarele lui Murray Perahia

Domnul Victor Eskenazy, un fin comentator al fenomenului muzical, scria (eu l-am citit pe LiterNet) că regretă absenţa de la Festivalul "George Enescu" mai cu seamă pentru faptul de a nu putea asculta recitalul Martha Argherich - Nelson Freire, apreciat de domnia sa ca momentul de vârf al tuturor manifestărilor camerale. Îl asigur că are de regretat un alt recital, acela al lui Murray Perahia (duminică, 16 septembrie 2007), o culme de neatins pentru oricare alt artist prezent în Festival.

Compozitorul Fred Popovici l-a caracterizat cel mai pregnant: "Perahia cântă peste posibilităţile omeneşti". Aşadar, orice aş încerca eu să spun în continuare, nu voi putea cuprinde nici pe departe emoţia provocată de interpretările acestui mare pianist, astfel că mă voi rezuma la câteva informaţii de ordin general.

Întrebat ce anume urmăreşte când cântă, Murray Perahia a răspuns simplu: "Scot la lumină sunetele pe care le am în minte" (Brâncuşi spunea, mult înainte, că nu face altceva decât să scoată la iveală formele ascunse în blocul de marmură pe care-l are în faţă). Într-adevăr, Perahia reprezintă triumful necondiţionat al talentului inspirat parcă de zeul grec al artelor, Apolo, curgerea muzicii are la el o naturaleţe divină, ce pare să nu fi cunoscut niciodată efortul. Dar ca să ajungi aici e nevoie, fără îndoială, de o ardentă şi îndelungă meditaţie.

Pianistul newyorkez şi-a programat în recitalul de la Ateneu lucrări pe care le-a cercetat ani de-a rândul: Partita nr.4 în re major de Johann Sebastian Bach sau Studiile în la bemol major şi (în special cel) în do diez minor, împreună cu Balada nr.3 în la bemol major de Chopin. De câtva timp lucrează pentru o ediţie (germană) a sonatelor pentru pian de Beethoven, drept care am ascultat şi noi Sonata nr. 15 în re major. Iar în prezent se declară interesat de Brahms mai mult ca oricând altă dată, incluzând în recital 6 Piese pentru pian op.118.

În interviul de la Radio România Muzical (din care am extras citatele şi informaţiile articolului meu), mărturiseşte că are o mare admiraţie faţă de Enescu şi că ar fi vrut să ştie despre Bach măcar pe jumătate cât ştia compozitorul român. Modestia omului Perahia este revelatorie, căci cine crede că a atins deplina cunoaştere e doar un biet amărât.

Concertul de seara, tot cu Orchestra Naţională Rusă (ca şi cel din ziua precedentă), dar cu Cristian Mandeal la pupitrul dirijoral, a dezamăgit în parte. Solista Concertului nr.1 pentru pian şi orchestră de Franz Liszt, Polina Leschenko, este o tânără pianistă care, dacă va dori să devină o mare vedetă, aşa cum ne lasă să înţelegem CV-ul şi dezinvoltura ei scenică, mai are mult de muncă pentru asta. În primul rând, să arate şi ceva personal în ceea ce cântă.

Cât despre Suita "Tablouri dintr-o expoziţie" de Musorgski-Ravel, am ascultat o variantă bine executată, şi atât, ea nedeosebindu-se prin nimic de atâtea şi atâtea reluări ale acestei lucrări.

Singura piesă interesantă, atât prin concepţie, cât şi prin redare, a fost Suita "Carmen" de Bizet-Scedrin. Gândită pentru corzi şi percuţie (rolul celui de al doilea compartiment fiind mult sporit), efectele muzicale inedite colorau agreabil selecţia celebrelor arii ale operei lui Bizet. Şi, încă o dată, redarea era nu numai perfectă, ci mai ales încântătoare.