Rateuri în Festival - Enescu 2007

Trebuiau să apară, şi n-au lipsit la apel. De fapt, au început odată cu mult trâmbiţatul concert de deschidere cu arii din opere, conceput şi prezentat, ironia sorţii, tocmai de directorul care a eliminat din Concursul de Interpretare secţiunea Canto şi, din Festival, spectacolul cu Oedip, lucrarea sub emblema căreia Enescu figurează în toate dicţionarele de specialitate.

Judecând la rece, nici Festivalul, în ansamblul său, nu este unul chiar de prima mână, ca în multe alte ediţii anterioare. Pe lângă orchestre şi solişti de anvergură, au mai încăput şi cei din linia a doua sau chiar a treia -Filarmonica din Oslo, violonistul Alberto Lysy şi "Camerata" care-i poartă numele, Trio "Dinu Lipatti" din Berlin, pianista Polina Leschenko -, ca să dau numai câteva exemple. Să sperăm că, în viitor, Festivalul "George Enescu" îşi va recăpăta strălucirea deplină, fiind singura manifestare culturală importantă din România ce poate atrage atenţia lumii asupra noastră.

Manifestarea catalogată drept un "rateu", la care am făcut aluzie în titlu, şi pe care abia urmează s-o "incriminez", a fost recitalul de la Ateneu (de luni, 17 septembrie 2007) al violonistei Victoria Mullova şi al pianistei Katia Labeque (deşi această a doua doamnă a cuplului n-are nicio vină).

Victoria Mullova s-a lansat în carieră câştigând două mari concursuri de vioară, Sibelius şi Ceaikovski. Dar imediat, parcă răzgândindu-se asupra vocaţiei sale, s-a redirecţionat spre muzica barocă şi, mai târziu, spre cea contemporană. Sunt foarte puţini acei interpreţi care pot cânta toate genurile de muzică cu egală măiestrie, dar Victoria Mullova, din păcate pentru noi, nu face parte dintre ei. Frecventarea stilurilor baroc-contemporan i-a adus o teribilă uscăciune în cântat.

A păşit pe scena Ateneului foarte relaxată, în pantaloni şi şlapi, şi-a aranjat partiturile pe pupitru şi le-a parcurs, de la cap la coadă, cu aceeaşi lipsă de însufleţire şi de expresivitate. Mă aşteptasem la un regal de muzică, programul era foarte frumos: Suita italiană, extrasă de Igor Stravinski din propriul balet Pulcinella (compus pe baza unor muzici baroce al căror autor se presupune a fi Pergolesi), Dansuri ungare de Béla Bártok (în aranjamentul lui Joseph Szigeti), Fantezia în do major de Franz Schubert şi superba Sonată a lui Maurice Ravel. Toate pentru vioară şi pian.

Mă întreb cum de acceptă simpatica şi temperamentala pianistă Katia Labeque să cânte alături de violonista rusă, netedă şi rece, în redarea muzicii, ca un creion. Asta este încă o dilemă la care cronicarul n-are răspuns.