Au început şi continuă în fortissimo, unele după altele, precum mărgelele colorate înşirate pe un fir de mătase, concertele din cadrul Festivalului "George Enescu". Acelea care, pe lîngă numele unor mari compozitori ai lumii, reunesc şi prestigioase formaţii şi faimoşi interpreţi. După Gala de deschidere, cu cioporul de celebri solişti vocali adunaţi din toate colţurile Europei, pentru a ne dovedi încă o dată că plecatul în lume este uneori o soluţie salvatoare, precum "stenahoria" (lipsa de pămînt) a vechilor greci, care l-a emoţionat şi pe Preşedintele României, au urmat cîteva zile-seri întregi de muzică românească. Mai de ieri, mai de astăzi.
O paletă componistică diversă şi nuanţată, adunînd prestigioase nume de ieri şi consacrate nume de astăzi. Despre viitor nu putem avansa decît vagi supoziţii. Cine va intra în cărţile de istoria muzicii, care dintre numele de azi care se zbenguie pe afişe şi se bulucesc prin programe vor fi date uitării? Nu vrem să insistăm asupra acestei iniţiative de a îngrămădi lucrări şi compozitori români în primele zile ale festivalului.
Sigur că au fost momente bune de muzică, cu unele lucrări sau cu alte interpretări, dar este păcat că piese excepţionale, precum Concertul pentru violoncel de Pascal Bentoiu, Concertul pentru vioară de Dumitru Capoianu sau Simfonia III-a de Tiberiu Olah au fost oferite doar celor din breaslă şi cîtorva împătimiţi ai muzicii. Faptul că la concertele româneşti intrarea a fost liberă nu a încurajat marele public să dea buzna. Şi este, a fost păcat. Împrăştiate judicios de-a lungul întregului festival, şi nu înghesuite ca sardelele în cutie, poate şi printr-o selecţie mai severă, compoziţiile autohtone ar fi avut un alt destin.
Nu e suficient să ne gratulăm noi între noi pentru cît de grozavi sîntem, este păcat să nu încercăm să depăşim barierele constrîngătoare ale lumii, mari-mici, strict muzicale. Şi Marin Cazacu, şi Gabriel Croitoru puteau să-şi găsească loc uşor cu concertele pe care le-au interpretat în programele unor formaţii străine ce au apărut la Sala Palatului. În faţa a mii de auditori şi nu doar în faţa a o sută, hai două, de prieteni, studenţi şi elevi, ba chiar şi rubedenii. Cunoaştem o mătuşă a unuia dintre membrii formaţiei Voces, care nu are treabă cu muzica simfonică, dar apare de fiecare dată în sala de concert cînd vin aceşti minunaţi ieşeni, ca să-şi vadă nepotul.
Cvartetul profesorului Viorel Munteanu din Iaşi putea să lipsească din program
Şi pentru că tot am pomenit de Voces, am fi dispuşi să credem că festivalul cu adevărat a început cu recitalul cvartetului ieşean. Un cvartet cu pian de Brahms şi un cvintet, tot cu pian, de Şostakovici ne-au făcut să plonjăm în marea muzică. Avînd ca invitat un pianist belgian, cu nume de vedetă de la Real Madrid sau Manchester United, Jean-Claude Vanden Eynden, realmente o surpriză plăcută prin energetismul lui şi pofta / bucuria de a cînta, ne-a transpus pentru două ore în lumea inefabilă a universului sonor. Muzica, muzică şi nimic altceva, ce ne puteam dori mai mult? Mai există muzică pură, aşa, în sine, de care să ne bucurăm din plin şi fără alte conotaţii? Se pare că da, cei de la Voces reuşesc de fiecare dată să ne dea acest sentiment.
La fel a fost şi cu dulceţurile şi armoniile brahmsiene, cam beethovenizate pe alocuri, în varianta celor de la Voces, care au fost măiastru redate, aşa cum dramatismul şi jucăuşenia lui Şostakovici au sunat exemplar. Dincolo de glumele nesărate care circulă pe seama lui Şostakovici - ştim şi noi vreo două -, rămîne un genial compozitor, care cîştigă teren în posteritate, pe an ce trece.
Cvartetul prof. Viorel Munteanu din Iaşi - dedicat celor de la Voces, în fine... - putea să lipsească din program. Nu că ar fi o lucrare mai slabă, dar nu se lipea de restul pieselor. Şi iar ajungem la obsesia compozitorilor noştri de a-şi vedea plasate lucrările cu orice chip şi prin orice mijloace. Viorel Munteanu este rectorul Universităţii de Arte din Iaşi şi membru al Comitetului Artistic al festivalului. Era aşa de greu să se abţină să-şi plaseze o lucrare? L-am văzut fericit în Sala Ateneului, cu aerul spăşit al lui Akaki Akakievici după ce şi-a pierdut mantaua, primind omagiile celor de la Voces şi aplauzele de sub cupola Ateneului - probabil un moment de neuitat într-o viaţă de om. Putem înţelege astfel de paranteze amical-afective, dar, după capul şi gustul nostru, un festival de asemenea anvergură ar trebui să impună o altă ţinută. Bucuria noastră de a-i asculta pentru a multa oară pe Voces nu a fost afectată de momentul Munteanu, care ne-a adus aminte de un alt distins compozitor ieşean.
Cerem iertare pentru aceste divagaţii cu iz personal. Cu ani în urmă, înainte de 1989 oricum, se desfăşura la Braşov un festival al muzicii de cameră. Toate bune şi frumoase, concertul inaugural avea loc în sala de marmură a Cercului Militar. Spaţiu generos, public nu foarte numeros, ceea ce era chiar pe gustul nostru. În primele rînduri, ştăbimea locală, în cap cu secretarul cu propaganda şi cel de la cultură. Doi burtoşi care contrastau cu cele cîteva doamne săsoaice din faţa noastră, în rochii de stofă şi catifea groasă, avînd şi dantele scoase parcă din pînzele vechilor olandezi. După cuvîntul de deschidere, bla-bla-bla, a urmat o lucrare, desigur, românească. Un cvartet de Vasile Spătărelu, dacă memoria nu ne joacă feste, aflat la conducerea Conservatorului din Iaşi la acea vreme. Iată cum vin de se leagă lucrurile.
Cvartelul ca cvartetul, nu discutăm valoarea lui, parcă nu se mai termina, dacă era să ne luăm după grimasele celor doi mahări braşoveni şi ale grupului de sprijin. Ştim bine, nu doar din muzică, atitudinea gîndăcărimii subalterne în funcţie de capriciile sau pasiunile "şefului" / "şefei". Cu chiu, cu vai s-a terminat cvartetul lui Spătărelu şi a venit binecuvîntata pauză. Toamnă mai dulce ca acum, balcoanele sălii din Braşov aveau o vedere frumoasă şi toată lumea se relaxa într-o pauză care parcă se prelungea nepermis. Pînă a venit peste noi, printre coloanele de marmură şi peste velurul distinselor doamne săsoaice, un vag miros de carne friptă şi mititei. Deh, o fi vreo terasă prin apropiere sau o mustărie, ne-am zis, cumva intrigaţi de mirosul insinuant ca un vals de Chopin.
În sfîrşit, am fost poftiţi la partea a doua şi am avut surpriza să vedem cum grupul de oficialităţi locale molfăia satisfăcut, ba chiar una dintre beizadele se scobea între dinţi de zor. Şi aşa am realizat că după cvartetul lui Spătărelu s-a servit o mică gustare caldă, la botul calului, cum se spunea cîndva, care a satisfăcut pe cei îndreptăţiţi la astfel de servicii. Doamnele cu dantele - şedeau în faţa noastră - au bombănit şi ele ceva pe limba lui Goethe şi Beethoven, iar cînd au început acordurile unei lucrări de Schubert (Fata şi moartea) satisfacţia celor din grupul fripturizat a atins cote maxime: asta, da, muzică, ce frumos!
Mozart-ul final a încununat virtuţile marii muzici, spre bucuria tuturor, inclusiv a celor care urmau să raporteze încheierea cu succes a unei acţiuni muzicale. În care şi muzica românească a fost promovată cu brio.
Ne-am amintit de acest pitoresc detaliu cu prilejul cvartetului oferit bucureştenilor de Viorel Munteanu. Cum sîntem cam acelaşi leat, nu are de ce să supere acolada noastră amicală.
O surpriză plăcută: Filarmonica din Oslo
Seara cu Voces - repetăm, excelentă, pentru că partea strict muzicală ne interesează în primul rînd - a continuat cu năpusteala publicului la Sala Mare a Palatului. "Orchestre de Paris" şi Christoph Eschenbach sînt deja nume aşezate în ierarhiile internaţionale, dar violoncelistul britanic Steven Isserlis nu ne-a convins în Simfonia concertantă op.8, în si bemol minor de George Enescu.
Este adevărat că avem de-a face cu o lucrare de tinereţe, unde încă nu s-a coagulat acel sound unic enescian, excesul de melodicitate nefiind susţinut de o complexitate armonică ce va face faima maestrului, dar nici Isserlis, parcă, nu a prins "şpilul" a ceea ce înseamnă Enescu. Mai bine au sunat piesele orchestrale, Carnavalul roman al lui Berlioz şi suitele Iberia şi Marea ale lui Debussy. Francezilor le ies bine, în general, lucrările compozitorilor lor, asta dacă nu se iveşte un Toscanini, Furtwängler sau Celibidache să rupă gura tîrgului numit Paris. Bun violonistul Pinchas Zukerman, cam fanfaron, ştie să cucerească publicul, mult mai expresiv în concertul de muzică de cameră de la Ateneu (Enescu, Mozart, Dvorak - strălucitor şi fără fiţe).
O surpriză plăcută Filarmonica din Oslo, două zile cu Stravinski, Bartók, Ravel şi un Enescu - Suita 3-a, traspusă absolut remarcabil, şi cu pianistul Boris Berezovski en vedette, făcînd un Grieg "rusesc", patetic şi spectaculos. Moment de mare emoţie pentru închiderea primei săptămîni, Arta Fugii într-o excelentă şi tensionată variantă orchestrală sub bagheta maestrului Cristian Mandeal. Bach cu Mandeal, o seară-noapte de neuitat.