O zi fastă - Beaux Arts şi Filarmonica din Rotterdam

Aşa a fost ziua de marţi, 18 septembrie 2007, din ultima săptămână a Festivalului "George Enescu". La recitalul Trio-ului "Beaux Arts" n-am ajuns, din păcate, decât la pauză. Suficient, totuşi, pentru a mă delecta cu ultima lucrare de gen scrisă de Franz Schubert în scurta sa viaţă, Trio în mi bemol major op.100, şi două bis-uri din trio-uri de Şostakovici şi de Dvorak, câte o parte din fiecare.

Membrii actuali ai formaţiei "Beaux Arts" (înfiinţată în 1955) - pianistul Menahem Pressler, violonistul Daniel Hope şi violoncelistul Antonio Meneses - cântă admirabil, cu o fineţe, o pasiune şi o cunoaştere a stilisticii compozitorilor abordaţi de invidiat. Conducătorul ansamblului cameral, Menahem Pressler, are 84 de ani şi este încă profesor la Indiana University. Printre elevii săi s-a aflat şi violonistul român Sherban Lupu, cel ce i-a oferit partitura trio-ului enescian intitulat Serenade lointaine, a doua piesă a programului de marţi după-amiaza. Într-un interviu acordat Irinei Hasnaş (în Jurnal de Festival), pianistul american a povestit cum a cântat, cu mulţi ani în urmă, Concertul nr.2 de Chopin, împreună cu orchestra din Washington, sub bagheta lui George Enescu.

Concertul de seară, de la Sala Palatului, a aparţinut Filarmonicii din Rotterdam, dirijată de către Valery Gergiev, totodată director muzical al orchestrei începând cu anul 1995. Dirijorul rus, unul dintre cei mai solicitaţi interpreţi din lume la ora actuală, a alcătuit un program mai accesibil marelui public decât în seara precedentă, şi anume: Suita pentru orchestră nr.2 de George Enescu, Concertul pentru vioară în re minor de Jan Sibelius şi Tristan şi Isolda (An Orchestral Passion - un aranjament de Henk de Vlieger).

Tempo-urile suitei enesciene erau foarte vii, comparativ cu tradiţia interpretativă românească, şi probabil că pe unii i-au şocat. Calitatea unei muzici se probează şi în acest fel: dacă unitatea sau coerenţa ei rezistă la schimbările de mişcare, mai ales. Ceea ce s-a şi întâmplat cu Suita a II-a, ea păstrându-şi nealterate caracteristicile neoclasice - rigoarea proporţiilor şi echilibrul sonor.

Leonidas Kavakos este un violonist încântător, puritatea sunetului viorii sale Stradivarius, acurateţea intonaţiei, velocitatea cu care atacă şi străbate pasajele tehnice sunt suficiente argumente pentru susţinerea caracterizării mele. O umbră de reproş tot aş avea să-i fac: preferam să încălzească mai mult momentele lirice, în care abundă (şi care, de fapt, caracterizează) Concertul de Sibelius.

Inspirata compilaţie simfonică, realizată de către aranjorul olandez Henk de Vlieger, din operele lui Wagner (centrându-se mai cu seamă pe Tristan şi Isolda), le-a dat prilejul, orchestrei şi dirijorului ei, să-şi evidenţieze încă o dată calităţile. Valery Gergiev este, fără nicio îndoială, un "despot luminat" într-ale muzicii, toată lumea trebuie să i se supună necondiţionat, şi instrumentiştii din orchestră chiar asta se străduiesc să facă. Nu întotdeauna, însă, şi reuşesc (au apărut şi decalaje, între compartimente, şi chix-uri la partida de corni, solo-ul de violă nu era dintre cele mai izbutite etc.).

Vorbeam, într-o cronică anterioară de formaţii de mâna a doua, de care s-a cam umplut Festivalul în această ediţie, iată un nou exemplu: din Olanda nu ne-a venit Royal Concertgebouw Orchestra din Amsterdam (condusă de Mariss Jansons), prima orchestră simfonică a Olandei, ci Filarmonica din Rotterdam.