Joshua Bell, un magician al viorii - Enescu 2007

Epoca noastră nu duce lipsă de violonişti excepţionali, precum Maxim Vengerov, Vadim Repin, Hilary Hahn, Leonidas Kavakos (care tocmai a cântat Concertul de Sibelius în Festival), Frank Peter Zimmermann şi încă destui alţii. Printre ei, Joshua Bell se distinge ca un "superstar", datorită multiplelor sale activităţi artistice şi prestigioaselor premii muzicale obţinute. Eu aş spune că mai degrabă sensibilitatea sa, cu totul neobişnuită, îl face să se distingă de ceilalţi.

Crezul muzical al lui Joshua Bell, formulat chiar de el (în interviul din Jurnal de festival), este următorul: "Pentru mine este esenţial ca muzica să mă facă să vibrez, să simt un răspuns emoţional direct în privinţa unei piese muzicale; nu mi se pare suficient ca muzica să fie «interesantă», ci trebuie să-mi transmită ceva, să mă emoţioneze". Iar despre Concertul pentru vioară şi orchestră în re major de Piotr Ilici Ceaikovski, al cărui solist a fost, alături de London Symphony Orchestra şi dirijorul Horia Andreescu: "L-am cântat prima dată când aveam 13 ani şi l-am înregistrat când aveam 20... dar pe măsură ce eu m-am maturizat, s-a schimbat şi el pentru mine... încât acum doi ani mi-am dorit să-l înregistrez din nou şi am făcut-o cu Filarmonica din Berlin. Concertul lui Ceaikovski nu este doar o lucrare romantică zgomotoasă, ci are foarte multă eleganţă şi delicateţe, este o partitură minunată şi sub acest aspect".

Am acasă numeroase înregistrări (Casa Decca) de-ale lui Joshua Bell, cu concerte şi piese din repertoriul violonistic care de care mai frumos cântate, dar în concertul de la Sala Palatului (de joi, 20 septembrie 2007) l-am ascultat pentru prima oară pe viu. M-a uimit, de la început, felul în care emite sunetele. Ştiu că are una dintre cele mai scumpe (şi de calitate) viori Stradivarius, însă e nevoie şi de un dar divin pentru a putea s-o faci să sune atât de cald, de delicat, de luminos, de viril, de poetic. Şi toate aceste minunate calităţi sonore să se ivească fără nici cel mai mic efort aparent din partea violonistului.

Destins, zâmbitor, elegant, Joshua Bell e primul care se bucură de frumuseţea muzicii pe care ne-o oferă. Căci, într-adevăr, Concertul lui de Ceaikovski e altul decât cel auzit decenii de-a rândul pe scenele de concert, cu violonişti care se străduiau, mai cu seamă, să răzbească dificultăţile tehnice ale partiturii, şi apoi să nu se abată o iotă de la canoanele tradiţiei. Pentru violonistul american dificultăţile nu există, tehnica sa ţine de domeniul transcendentalului, iar muzica o reinventează pe măsură ce o face să fiinţeze.

Dacă-şi permite libertăţi? Destule! Modifică în special mişcarea şi frazarea, sensul muzical pe care-l atribuie intenţiilor compozitorului rus. Vă amintiţi ce spunea despre concert, că "are foarte multă eleganţă şi delicateţe". Ei bine, chiar aşa l-a cântat; printre "specialişti" am auzit şi păreri dezaprobatoare, cui îi pasă? Publicul era în delir, probabil că aşa se întâmpla şi atunci când uluitorul violonist, genovezul Niccolò Paganini, îşi cânta compoziţiile dinaintea unor ascultători îmbătaţi de ideile romantice ale secolului al XIX-lea. Joshua Bell şi-a răsplătit ascultătorii de azi cu un fragment de mare virtuozitate şi strălucire extras din Concertul de Corigliano, partitura care a stat la baza coloanei sonore a filmului The Red Violin.

(Pentru că veni vorba de public, nu cred să existe unul mai necivilizat, delicat spus, ca acela din România. La concertul Orchestrei de Cameră din Basel, instrumentiştii au fost nevoiţi să aştepte 5 minute pline pe scena Ateneului, după ora de începere, pentru ca distinşii melomani să-şi ocupe locurile şi să înceteze cu flecăreala, tuşitul cât mai zgomotos şi frunzăritul penibil al ziarelor. După prima parte a Concertului de Ceaikovski, au izbucnit aplauze furtunoase, ca după orice încheiere în forte, ce dacă nu era sfârşitul lucrării! Iar toţi întârziaţii, care vin la concertele de la Sala Palatului ca la spectacolele de doi bani de la Sala Polivalentă, au năvălit reclamându-şi locurile şi insistând fără pic de jenă să-i scoale de pe scaunele LOR pe sărmanii ocupanţi de pripas. Vă închipuiţi în ce situaţie penibilă se aflau artiştii de pe scenă, şi în primul rând Joshua Bell, pregătit să intre în atmosfera duioasă a Romanţei, partea secundă din concert?!)

Despre Simfonia Fantastică de Berlioz, nu voi spune decât că, aşa cum s-a cântat, mi se părea că nu se mai sfârşeşte. După părerea mea (subiectivitatea stă la baza aprecierilor din domeniul artistic), orchestra şi dirijorul îşi ignorau reciproc ideile interpretative. Horia Andreescu este un dirijor dinamic, dar tempo-urile lente ale simfoniei păreau să fie mai mult acelea ale lui Colin Davis, dirijorul principal al orchestrei londoneze între anii 1995-2006, în vârstă de 80 de ani (împliniţi în acest septembrie). Acelaşi lucru se poate spune şi despre nuanţe, coordonate într-o manieră ostentativă de însuşi concertmaestrul ansamblului.

Asemenea exemple, de artişti români ignoraţi de partenerii străini invitaţi pentru a cânta împreună, au mai fost destule. Nu mai târziu de ediţia trecută, când Valery Gergiev nu s-a întors o clipă spre Alexandru Tomescu, solistul mai mult decât merituos al Concertului nr.2 de Prokofiev. Din păcate, interpreţii români sunt ignoraţi nu numai de străini, ci mai ales de organizatorii Festivalului, în frunte cu domnul Ioan Holender. Cum e posibil ca cei mai reprezentativi solişti români ai momentului, pianista Dana Borşan şi violonistul Alexandru Tomescu, să nu fie invitaţi în Festivalul românesc "George Enescu"? Bine că îi invită alţii!