Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici diverse

1001 de chinezi pentru Fraţii Grimm - Documenta 2007


Dilema Veche, septembrie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Mini-Documentar: recuperarea socială a artei

Documenta, sau "Cele 100 de zile de muzeu". Considerată drept una dintre cele mai importante expoziţii de artă contemporană din lume, Documenta "se petrece" odată la cinci ani la Kassel, un mic oraş din centrul Germaniei, trist, cenuşiu, distrus aproape în totalitate în timpul celui de-al doilea război mondial. Iniţiată în 1955 de către artistul şi (nu întîmplător) profesorul Arnold Bode, expoziţia încerca să restabilească o punte între viaţa publică germană şi arta modernă, o punte distrusă ruşinos de către regimul nazist, cu al său concept de "artă degenerată".

Fiecare Documenta presupune alegerea unui alt director, expoziţia se reinventează mereu, în jurul unui concept supus atenţiei publicului. Dacă prima ediţie prezenta lumii întregi, şi în primul rînd unei ţări private de adevărata artă, lucrări ale celor mai importante mişcări artistice de la începutul secolului, recuperînd fovismul, expresionismul, cubismul sau futurismul, cea de-a cincea, din 1972, devenea celebră datorită directorului artistic Harald Szeemann, care, sub titlul The Image-World Today ("Lumea imaginii, astăzi"), punea alături nu doar opere de artă, ci şi lucrări ale bolnavilor mintali sau bancnote elveţiene, fiind deopotrivă contestat şi aplaudat pentru viziunea sa curatorială.


Haos 2007: artă diseminată vs discurs teoretic ferm

Cea de-a douăsprezecea ediţie a Documentei (16.06-23.09 2007) alătură peste cinci sute de lucrări de artă pe care le unesc cele trei laitmotive ale expoziţiei: modernitate (Este modernitatea antichitatea noastră?), viaţă nudă, educaţie (Ce-i de făcut?). Roger M. Buergel, directorul artistic al Documentei 12, alături de soţia sa, Ruth Noack, istoric de artă şi curator al acestei ediţii, au fost deopotrivă criticaţi şi aplaudaţi. Ce este mai interesant este faptul că atît criticile, cît şi aprecierile au venit de la aceiaşi oameni, cumva "la pachet". S-a spus că majoritatea artiştilor invitaţi la această ediţie sînt necunoscuţi, minori, că lucrările alese nu reuşesc întotdeauna să se "conecteze" la măcar unul dintre laitmotive. Curatoarea Maria Rus Bojan consideră pozitivă ideea de a expune artişti africani împreună cu nume puţin circulate pe piaţa vestică şi revenirea unor artişti est-europeni importanţi din anii '70 (Jiri Kovanda, Ion Grigorescu). Dar, deşi statement-ul curatorial a fost bine articulat teoretic, expoziţia ca ansamblu i se pare descentrată, dezarticulată, selecţia artiştilor fiind inegală şi display-ul lucrărilor, mult prea turbulent. Artistul irlandez Paul Slatter vede în exterioritatea celor trei laitmotive o presiune care nu a funcţionat în favoarea artiştilor: "ca artist, consider că operele artiştilor, nu argumentul curatorial trebuie să provoace în primul rînd".

S-a mai spus că această ediţie a costat mult prea mult: 19 milioane de euro! S-au amendat lipsa unei viziuni curatoriale unitare, lipsa unei logici şi a unei coerenţe în modul de dispunere a lucrărilor. S-a spus că lipsa unei forme - "Marile expoziţii nu au formă", a afirmat Buergel, susţinînd apoi că forma migrează şi că aceasta a fost evitată tocmai pentru că impune o anumită cheie de lectură, nelăsînd libertate de interpretare privitorului - ar fi, de fapt, un alibi pentru un prost plan curatorial. Rigid, The Guardian, în articolul său de întîmpinare, consideră întreaga expoziţie un "noroi vizual" şi, parafrazîndu-i subtitlul, o numeşte "Cele 100 de zile de inepţie".

Pe de altă parte, ediţia din acest an a fost lăudată pentru ceea ce a reuşit la nivel teoretic: dincolo de a fi o simplă vitrină, ea se transformă într-un laborator, într-un loc în care se lucrează continuu, nu doar în cei trei ani şi jumătate de pregătire a expoziţiei, ci şi în timpul celor o sută de zile de "show" propriu-zis. Reuşita acestei ediţii stă în proiectul editorial de mare anvergură - Documenta 12 Magazines. Aceasta reuneşte peste trei sute de articole, eseuri, interviuri ale specialiştilor în artă şi media din întreaga lume: peste 90 de periodice participă la Documenta şi discută cele trei mari teme. România este prezentă cu publicaţiile IDEA (artă + societate) şi Vector. Într-unul dintre pavilioanele expoziţiei, Documenta-Halle, oricine le poate consulta sau chiar achiziţiona. Tot acolo, în fiecare zi, au loc aşa-numitele Lunch Lectures, discuţii la care publicul poate participa activ, în jurul unor teme expuse într-un program bine elaborat.


În afara ochiului critic

Dincolo de reuşita editorială, lăudată în unanimitate, Documenta deţine un foarte puternic şi coerent program educativ şi social, pe care însă foarte mulţi comentatori îl omit. Un grup de 90 de studenţi din Kassel au fost instruiţi şi au devenit ei înşişi "art educators", publicul întîlnindu-i în fiecare sală de expoziţie şi putînd să le adreseze întrebări. La nivel social, Documenta încearcă să folosească arta ca intermediar perfect pentru problemele comunităţii, integrînd astfel un oraş cu probleme: emigraţie, excludere, şomaj. Astfel că această ediţie recuperează istoric un "salon al refuzaţilor", păstrînd exact celebra denumire franceză, Salon des Refusés: în fiecare miercuri, excluşii societăţii, dar şi cei integraţi, discută, alături de specialişti, încercînd să găsească soluţii. S-a spus că acest program ar fi cumva incomod, obositor, fantezist, o "lipitură" doar "pe hîrtie", fără legătură directă cu arta şi cu artiştii expuşi.

"Insula" Documenta, compusă din cinci mari spaţii, se vrea astfel integrată în Kassel, într-o încercare de redefinire a spaţiului public, în care arta ocupă un rol esenţial astăzi.


Ce se vede, totuşi, la Documenta 12

Poate că tocmai aceasta este "greşeala" ediţiei 2007: simplul vizitator riscă să rateze mult din "fenomenul Documenta 12", nu din ignoranţă, ci pur şi simplu pentru că "ochiul" său nu este încă format şi pregătit pentru altceva. Vizitatorul vine să vadă şi nimic mai mult, nu se aşteaptă să fie implicat social, vede încă disociat. Explicarea acestei deplasări programatice, poate puţin cam forţate, către un fenomen social, încercarea evidentă de a arăta şi de a demonstra că, în secolul 21, arta face parte din cotidian şi că trebuie să o receptăm ca atare, este mult prea evidentă, fiind îngroşată probabil voit. Dar, paradoxal, ea rămîne în continuare invizibilă.

"Strivit" între rezistenţa propriilor stereotipuri şi asaltul "implicit" al programatismului pedagogic "nemţesc", privitorul se lasă, încet-încet, re-educat tocmai prin haos: unele opere stau sub semnul frumosului, altele, sub cel al cunoscutului, al ludicului, al kitsch-ului. Cu lucrări ca acelea ale lui Tanaka Atsuko (Electric Dress, 1956), cu "sculpturile" din material textil ale Mirei Schendel, ale Cosimei Von Bonin, cu desenele abstracte ale Trishei Brown sau cu performance-ul aceleiaşi artiste, Floor of the Forest (care poate fi consultată şi pe youtube.com), cu tancurile fără turelă, care devin obiect de artă, ale lui Osmolovsky, cu instalaţia lui Mary Kelly, Love Songs, în memoria poemului Love Letter, al Sylviei Plath, cu măştile africane făcute din obiecte ale vieţii cotidiene ale lui Romuald Hazoumé, cu picturile cu un aer hippie ale lui Kerry James Marshall sau cu cele violente şi kitsch ale lui Juan Davila sau cu Betty a binecunoscutului Gerhard Richter. Ion Grigorescu reprezintă România cu mai multe lucrări, printre care fotografia-performance Lupta cu balaurul, din 1986. Alături de acestea, instalaţia media Would you like to participate in an artistic experience?, a brazilianului Ricardo Basbaum, care derulează povestea unui obiect octogonal creat de artist, pe care oameni de rînd l-au transformat în artă, prin simpla folosire a lui, sau basmul-performance al lui Ai Weiwei - închinat Fraţilor Grimm -, prin care 1001 de chinezi, aleşi în urma unei selecţii, aparţinînd tuturor categoriilor sociale şi cu condiţia să nu fi trecut niciodată graniţele Chinei, vor veni treptat la Kassel, pe parcursul Documentei. Îi vezi peste tot, îi cauţi cu privirea, simpla lor prezenţă o percepi ca pe un act artistic. 1001 de chinezi ca exponate, iată o operă cel puţin surprinzătoare.

Dincolo de criticile aduse Documentei, ediţia 2007 reuşeşte să re-educe estetic printr-un imens amalgam care, ca lipsă a formei, nu constituie un alibi, ci pur şi simplu îl scoate pe spectator de sub suveranitatea curatorului, lăsîndu-l să dea el formă perceptivă noii situaţii a artei, printr-o apropiere a artei de "viaţa nudă".




0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Daria Ghiu


Alte articole

 Expoziţiile de arte vizuale ale anului 2007, Marius Chivu
 Europa dintre gratii, Daria Ghiu
 O expoziţie halucinantă - David Lynch, Ozana Budău
 Artiştii sînt îngeri! - Academia de Toamnă Europa Artium , Daria Ghiu
 Anatomia conflictului, Oana Tănase
 Alte articole


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer