Concertul de închidere a Festivalului Enescu 2007

Putea să fie mai strălucitor, mai fastuos, din păcate s-a cam poticnit în redarea Simfoniei nr.1, op.13 de George Enescu (neglijenţa semnalului de început al suflătorilor de alamă - însăşi emblema Festivalului -, decalaje repetate, solo-uri defectuoase, un parcurs tern adeseori etc.).

Noroc cu lucrarea lui Carl Orff, Carmina Burana. Succesul acestei muzici vocal-simfonice cu iz medieval, pe texte în limba latină (traduse într-o română stângace pentru publicul Sălii Palatului), este aproape inexplicabil pentru exegeţii mai pretenţioşi. Două sunt, cred eu, caracteristicile care i-au asigurat o popularitate mai mare decât ar fi îndreptăţit-o calităţile ei intrinsec muzicale: accesibilitatea muzicii (teme simple, însă memorabile, ritmuri pregnante) şi tonul veridic al conţinutului literar.

Deşi cantata începe cu o lamentaţie - omul e obligat să se supună zeiţei Fortuna, care îl face din bogat şi puternic azi, sărac şi prăpădit mâine -, textele alese revin curând la tonul echilibrat al înţelepciunii populare, ce îndeamnă la consolările oferite de vin şi amor, la îndemâna tuturor. Căldura primăverii şi a verii, culorile florilor şi ale pădurii înverzite, în contrast cu asprimea frigului iernii şi a peisajului ei dezolant, buna dispoziţie adusă de vinurile generoase îndepărtând amăreala cugetărilor existenţiale, dar, mai cu seamă, fiorul primei iubiri, aşteptarea nerăbdătoare a alesului, împlinirea dulce a dragostei - clipe de înălţare sufletească care şterg, măcar pentru un anotimp (al tinereţii), imaginea sumbră a trecerii prea grabnice prin lumea plăcerilor (iluzorii, zic unii).

Ion Marin este un dirijor dinamic, energic, căruia îi place să controleze şi să ordoneze cu minuţiozitate desfăşurarea discursului muzical. Pe de altă parte, în ţinuta şi gesturile sale se vădeşte alura bine studiată a artistului conştient de prezenţa lui scenică agreabilă, contribuţie deloc neglijabilă în asigurarea succesului unei cariere dirijorale. Orchestra şi cele trei coruri, pregătite de dirijorii lor permanenţi (pentru "Madrigal" Marin Constantin, Iosif Ion Prunner pentru cel al Filarmonicii, şi Corul de copii Radio condus de Voicu Popescu), au răspuns în mod egal solicitărilor avântate ale lui Ion Marin. Dintre cei trei solişti, excepţională vocea şi maniera sigură a interpretării tenorului Cosmin Ifrim, reuşite prezenţele sopranei Simina Ivan şi basului Ştefan Ignat. Poate că mă înşel, dar orchestra Filarmonicii din München parcă nu mai sună ca pe vremea când la pupitrul ei se afla Sergiu Celibidache. Pare, acum, una ca oricare alta: bună, fără să impresioneze prin nimic deosebit.

Cu unele momente glorioase şi altele mai şterse (inevitabile), Festivalul "George Enescu" a străbătut şi această a XVIII-a ediţie a sa. Sper să continue multe decenii de-acum încolo, atâta timp cât "muzica adevărată", aşa cum o numeşte pictorul Sorin Ilfoveanu, îşi va păstra publicul ei, nu foarte larg (din nefericire).