Colaborarea cu Securitatea, subiect de film nu întotdeauna percutant - Logodnicii din America

Logodnicii din America de Nicolae Mărgineanu şi Korowód de Jerzy Stuhr tratează despre cei care au colaborat cu fosta poliţie politică.
Nici unul dintre cele două filme ieşite aproape concomitent nu reuşeşte să decorticheze compromisul sau să fie o cronică rotundă şi convingătoare a realităţii de azi faţă cu trecutul.
Dificultatea filmelor realizate azi pe tema colaborării cu fosta poliţie politică e cauzată poate de faptul că felul în care ne raportăm în general la trecut e confuz.

Filmele din ţările fostului bloc comunist dezvoltă adesea teme asemănătoare, semn că procesul de recuperare morală şi istorică a perioadei anterioare e în linii mari acelaşi. Este cazul a două filme foarte recente, unul românesc, altul polonez, care se ocupă de problematica celor care au colaborat înainte de 1989 cu poliţia politică. Logodnicii din America de Nicolae Mărgineanu, realizat după scenariul criticului de film Eva Sârbu, redă momentul dramatic al reglării conturilor cu trecutul, în cadrul unei întâlniri între vechi prieteni, dintre care unul, o femeie, va trebui să-şi dezvăluie secretul colaborării cu Securitatea. Un weekend e suficient pentru ca stewardesa rămasă în SUA pentru că nu a vrut că colaboreze cu Securitatea să afle că prietena ei cea mai bună era informatoare şi că i-a furat logodnicul, iar fostul logodnic să descopere că fiul fostei logodnice este de fapt fiul lui. Adevărul e greu de suportat, iar scoaterea lui la lumină nu poate duce la calm decât trecând printr-un sacrificiu uman. Interpret principal, Marcel Iureş spune că "filmul vorbeşte despre interesul pe care ar trebui să îl avem pentru tot ce s-a întâmplat înainte de '89, despre dorinţa de a pune întrebări a tuturor, nu numai a generaţiilor sacrificate, care au transmis cât au putut", filmul fiind "pur şi simplu o felie din ce se întâmplă înăuntrul unor oameni."

Korowód / Twists of Fate, realizat de cunoscutul actor (convertit din 1994 la regie) Jerzy Stuhr, preferă să pună mai mult accent pe paralela dintre generaţii şi pe opţiunile afective şi morale ale eroului student, dar păstrează ca nod gordian al tuturor poveştilor gestul unui bărbat care în trecut a fabricat dosarul rivalului în amor pentru a-i fura iubita. Copleşit nu atât de remuşcări cât de pericolul ca procesul lustraţiei, la zi în Polonia, să-i distrugă căsnicia şi viaţa clădită pe minciună, bărbatul preferă să-şi însceneze o presupusă moarte. "Am vrut să arăt cât de dificil e să te joci cu trecutul şi în ce fel distrugerea ne poate duce la ceea ce numim revelaţia adevărului", spunea Jerzy Stuhr, care este şi autorul scenariului.

În ambele filme, politicul şi eroticul sunt de nedespărţit, compromisul jocului politic având un substrat afectiv. Nici unul dintre filme nu are suficientă forţă, din păcate, să provoace mişcări de plăci tectonice interioare ori exterioare, nici unul nu atinge spectatorul în cute intime (mai ales pe cel care a făcut asemenea compromisuri), ambele filme păstrând totuşi beneficiul subiectului de actualitate care, poate, prin simpla enunţare, e capabil să se înscrie în curentul vremii. De unde oare dificultatea (cu puţine excepţii a) cinematografului postcomunist de a surprinde în oglindă problematica prezentului confruntat cu trecutul? De ce, în ciuda interesului pentru aceste subiecte, cinematograful este în urma realităţii?

Am (re)văzut recent câteva documentare realizate de Krzysztof Kieslowski între anii '60 şi '80 (ale căror personaje erau oameni obişnuiţi) şi am descoperit în ele - ca şi în lungmetrajele cineastului - mult mai mult adevăr din acea perioadă, mult mai multă inteligenţă şi profunzime decât în multe filme care după căderea Cortinei de Fier s-au raportat la comunism. Deşi realizate chiar sub sabia cenzurii, ele prindeau mult mai fin tăişul compromisului şi drama pionilor nevinovaţi, măcinaţi în interiorul angrenajului pe care-l slujeau. Unul dintre ele, Curriculum Vitae (1975) înfăţişa şedinţa prin care un biet om, exclus din partid pentru că n-a fost suficient de vigilent (nu şi-a pârât colegii), încearcă să-şi pledeze cauza. Cunoscutul Night Porter's Point of View / Din punctul de vedere al unui portar de noapte (1977) e portretul unui alt fel de personaj, anonimul care a susţinut regimul, un om care îşi ia mult prea în serios misiunea ajungând să-i vâneze pe cei care pescuiesc fără permis ori să apostrofeze cuplurile din parc. (Un cineast mult mai tânăr a realizat recent un alt documentar cu acelaşi personaj, interesat să vadă dacă omul şi-a schimbat idealurile o dată cu vremurile. Surpriza e că nu.). Bine, am mai putea vorbi şi de multipremiatul film german Das Leben der Anderen (2006) de Florian Henckel von Donnersmarck, în care angajatul STASI (interpretat de regretatul Ulrich Mühe) traversa un proces de recuperare morală. Ar fi un exemplu pozitiv, cu atât mai impresionant cu cât viaţa protagonistului precedase uluitor de bine scenariul trădării partenerului de viaţă. Filmul nu pune decât la final, însă, o ramă înspre prezent, fiind în cea mai mare parte o privire dinlăuntrul epocii.

Cele două filme noi, cel al lui Nicolae Mărgineanu şi cel al lui Jerzy Stuhr, mi se pare, prin comparaţie, că aruncă priviri spre un trecut blurat. "Din punctul de vedere" al oamenilor de azi comunismul şi Securitatea par îndepărtate şi vagi. Cei care au colaborat sunt nişte personaje negative tipice şi nereale, care se refugiază în alcool sau fug la ţară, în colibe de lemn. Sunt ca nişte spectre poate şi pentru că noi suntem azi în continuare în no man's land, o "zonă" în care şi lustraţia, şi înţelegerea sunt pe cât de categorice pe atât de echivoce.