Un film chinuit - Logodnicii din America

Un anumit model de spectacol inundă micile ecrane româneşti. Directorii de programe TV au decis că trebuie să ofere multă sfadă, multă zarvă, mult zbucium, chiar şi pe subiecte dezvoltate imaginar... orice, numai să fie tumult! Să nu lipsească caractere ca Becali din vreo ediţie a ştirilor (unul cît mai aprins, dacă se poate, cît mai sfidător), să nu scape vreun scandal de cartier neînfăţişat, să nu rămînă vreo insultă ambalată elegant neadresată (în direct, eventual). Tiparul acesta al spectacolului este însoţit constant de cultivarea în masă a telenovelelor cu însuşiri asemănătoare. Mai nou a celor autohtone. Unde în primul rînd se urlă. Crizele de nervi primează. Şi mult necaz e prezent acolo. Personajele se înşeală în draci, iar cuvintele Mari sînt vărsate pe ecran cu găleata în credinţa că prezenţa lor cantitativă ar determina pozitiv calitatea prezentării.

Din păcate, de astă nevroză suferă şi ultimul film al lui Nicolae Mărgineanu. Faptul că rulează pe marile ecrane nu-i aduce vreun dram de nobleţe în plus. Pînă la final, o parte din personajele poveştii se lamentează de parcă ar fi într-o întrecere cu fostul serial TV Lacrimi de iubire. Problema nu stă în faptul că Sanda (Maria Ploae) şi fiica ei, Irina (Oana Maria Mărgineanu), zbiară, plîng sau fac eforturi să rîdă cînd nu e cazul, ci fiindcă toată hărmălaia asta nu prea are sens! Stil! Noimă dramatică! Subiectul filmului e prea delicat, prea sensibil, prea uman, pentru a fi supus la un astfel de tratament vocal. Ideea e că odată, înainte de 1989, erau două prietene, Sanda şi Maria (Tamara Creţulescu). Cea din urmă era iubită de şi îl iubea pe Radu (un Marcel Iureş pus în umbră de construcţia zgomotoasă a personajelor din jur). Fetele erau stewardese, băiatul era pilot de avion. Sanda rîvnea la trofeul masculin al Mariei, aşa că născoceşte un plan prin care să i-l răpească. Cînd Maria îi spune că ar intenţiona să rămînă în State după un zbor, Sanda o sfătuieşte să nu-i spună iubitului ei că îi poartă copilul în pîntece. Apoi împărtăşeşte tuturor ideea că Maria e într-un sejur prin SUA cu ceva treabă trasată de Securitate. După care Sanda îl seduce pe Radu, se căsătoresc şi au o fată. În prezent, filmul doreşte să înfăţişeze cum, după optsprezece ani de aşteptare, cele două femei îşi dreg conturile.

Maria este invitată la conacul prietenei sale. Vine împreună cu mama sa (Monica Ghiuţă), fiul Petru (Andrei Runcanu) şi amicul ei gay, Willy (Horaţiu Mălăele), simpatic pînă cînd se apucă să o pipăie pe Sanda în baie, moment în care şi personajul său este deplin integrat în precaritatea poveştii. Odată ajunsă Maria la conac, filmul putea lua tot felul de înfăţişări antrenante. Putea fi o răfuială în genul Beatrix Kiddo vs. Elle Driver, eventual avînd ca trofeu, pe masă, capul bărbatului. Însă cînd are cuţitul în mînă pentru a tăia ceva zarzavat, Sanda nu reuşeşte să cresteze altceva decît propriul deget. Cînd iau foc fripturile în curte, ar fi fost bine să le ardă toată casa şi odată cu ea fantoma trecutului, precum în Rebecca lui Hitchcock. Dar a fost mai simplu să stingă focul aruncînd peste el, ţineţi-vă bine, un pahar de whisky (era contrafăcut, oare?). Cînd Sanda pică în lac, nu e un Jimmy Stewart care să o salveze, ca pe Kim Novak în Vertigo. Iar mai tîrziu, cînd Sanda caută să stîrnească interesul unui bărbat care o trezea din beţie, fatalitate, timpul e prea scurt, trebuia ca Willy să îi fi încăput pe mîini mai demult, că l-ar fi vindecat (!) ea de pasiunile sale pentru genul masculin. Putea fi un Elephant familial autohton, însă crimele de calibru se plănuiesc atent, în detalii, nu în reacţii obraznice ale unei adolescente răzgîiate. Şi după toate acestea trebuie să fie clar că Logodnicii din America nu puteau fi un Das Leben der Anderen autohton, oricîtă Securitate ar fi implicat istorisirea lui Mărgineanu.

Slăbiciunea Logodnicilor din America nu stă în încercarea de a oferi o imagine cît mai amplă asupra unei traiectorii umane: poveşti de dragoste purtate între două regimuri, unul infect, altul în continuu şoc, între caractere care, în parte, tind a se mula pe însuşirile vremii, unde perfidia şi minciuna sînt căile care asigura succesul; o poveste care implică şi adolescenţi, prime înflăcărări amoroase şi prime dezamăgiri, negocierea unor situaţii limită, nevoia de a face lumină în anumite laturi care, în mod normal, cînd conştiinţa e trează, sapă necontenit găuri în stomac; mai e şi dorinţa de a vorbi despre societatea prezentului, una a îmbogăţiţilor dubioşi - Sanda avea unele afaceri neclare, derulate alături de foşti camarazi de filaj. Aşadar, nu în prea plinul narativ stă problema în cazul de faţă, ci în forma prin care acest plin ajunge să fie arătat. O poveste atît de discretă avea nevoie de o negociere matură - la mijloc e o prietenie, o iubire furată, o viaţă ratată şi un stigmat, al Securităţii - dar e tratată ca la uşa cortului. Fandoseli, ocolişuri, replici rostite cu o patimă căutată, prea mult delir, prea multă isterie şi prea puţină inspiraţie. Astfel că, deunăzi, la film, cinematografia românească părea un circ de duzină. Cu o atmosferă corectă, însă: spectatorii chicoteau, uşor jenaţi de programul tocmai servit.