Cine şi-a făcut iluzii că, odată cu obţinerea unui Palme d'Or, totul va fi roz în cinematografia română, are ocazia unor deziluzii acum. Una din aceste deziluzii se numeşte Logodnicii din America.
Ca şi filmele mai vechi ale lui Mărgineanu (Binecuvântată fii, închisoare; Faimosul paparazzo), filmul de faţă suferă de toate bolile cinematografiei româneşti de proastă calitate de azi. Scenariul are unele replici atât de sforăitoare, încât cade în ridicol. Ceea ce e cel mai grav, e că aceste replici vin în momentele ce se vor tensionate în film, efectul fiind contrar - îţi vine să râzi.
Scenele sunt prost legate între ele, par mai degrabă nişte sketchuri decât scenele unui film unitar. Subiectul e şi el unul destul de comun - întoarcerea rudelor din America şi dezvoltarea fantomelor trecutului. În ciuda dorinţei de a aduce surprize şi tensiune în derularea acţiunii, scenariul şi filmul nu reuşesc să iasă dintr-o zonă de déjà-vu, plicticos şi banal.
Ce să mai spunem de actori... Oana Maria Mărgineanu (Irina) joacă foarte prost rolul fetei care se îndrăgosteşte de tânărul american (Andrei Runcanu), iar preţiozităţile din limbajul şi replicile acestuia din urmă sunt rizibile. Maria Ploae (Sanda) joacă aşa cum o conduce regizorul - foarte fals; la fel Marcel Iureş (Radu), Tamara Creţulescu (Maria), Horaţiu Mălăele (Willy)... Rânjetele false de pe feţele lor, atunci când dau vreo replică "de duh" sunt chintesenţa submediocrităţii acestui gen de cinematograf românesc.
Şi să nu vă imaginaţi că acesta e ultimul din serie!