Un geyser muzical - Castelul Prinţului Barbă Albastră

Deschiderea stagiunii de concerte 2007-2008 a Filarmonicii George Enescu a constituit un deosebit eveniment muzical, prin interpretarea, în concert, a singurei opere scrise de Béla Bartók, în anul 1911 - Castelul Prinţului Barbă Albastră, op. 11 - capodoperă a teatrului liric ungar. Am ascultat o muzică de o mare profunzime în interpretarea orchestrei simfonice (revenită dintr-un turneu la Festivalul Europalia de la Bruxelles), aflată sub bagheta dirijorului Cristian Mandeal şi avându-i ca solişti pe Andrea Melath, în rolul Iuditei şi pe Gustav Belacek, în cel al lui Barbă Albastră. Pentru cultura ungară, opusul lui Bartók reprezintă similarul lui Pelléas et Mélisande de Claude Debussy, din tradiţia franceză.

Tragismul concentrat al limbajului bartókian este mai dificil de perceput. Departe de hedoism, melodica vocală lipsită de ornamente şi broderii, se apropie de un stil accentuat recitativic. Armonia surprinde prin polimodalism şi acorduri complexe, iar orchestraţia amplă ce cuprinde două harpe şi orgă, copleşeşte în culminaţiile în fortissimo.

Pe parcursul unei ore de muzică, această operă-dialog, într-un act, pe libretul poetului Béla Balázs, introduce publicul într-o atmosferă apăsătoare, plină de simboluri misterioase. Explorarea vieţii sufleteşti aproape impenetrabile se face cu ajutorul unor mijloace străine descriptivismului, mai degrabă de natură psihologică. Curiozitatea feminină, atât de des evocată, conduce spre distrugerea unui echilibru dorit iniţial de personajul Judita, întruchipând a patra soţie a Prinţului Barbă Albastră. Ea trece prin proba deschiderii succesive a celor şapte uşi. Prima, ascunde sala de tortură. Tremolo-ul viorilor este aici însoţit de gamele flautelor şi cele ale xilofonului. A doua uşă este cea care maschează sala armelor, simbolizând violenţa şi beligeranţa, prin sonorităţile alămurilor grupate asemenea unei fanfare. A treia uşă deschide sala comorilor, trezoreria murdară de sânge. Sonorităţile par aici ireale, dar învăluitoare. Prin cea de-a patra uşă se pătrunde în grădina înflorită, secretă. Se aude un glissando de harpă. Iudita rupe un trandafir, dar din el curge sânge. Sunetul dulce al cornului şi un preludiu orchestral marchează momentul. A cincea uşă deschisă de Iudita dezvăluie întinsele domenii ale lui Barbă Albastră, cu pământuri peste care plutesc nori însângeraţi. Sonorităţile ajung la o intensitate imensă, întreg aparatul orchestral este pus în vibraţie, sugerând necuprinderea. Iudita deschide şi a şasea uşă, deşi prinţul încearcă să o oprească. Ea descoperă Styxul, ca o apă subterană tristă plină de lacrimi. Iudita întreabă: "Ai iubit alte femei?" Prinţul îi răspunde: "Tu-mi aduci bucurie şi lumină. Iubeşte-mă şi nu mă întreba". A şaptea uşă deschide drumul fără întoarcere; aici e camera fatală a fostelor soţii ale lui Barbă Albastră. Muzica se transformă într-un imn funebru, susţinut de compartimentul suflătorilor de lemn (clarinet şi fagot). Trei prinţese îngenunchează în faţa Iuditei, una venită dimineaţa, alta la amiază şi ultima seara. Prinţul o înveşmântează pe cea venită noaptea într-o mantie înstelată şi-i oferă o coroană strălucitoare, fără a-i asculta implorările de milă. Iudita intră pentru totdeauna în cavou. În castel se aşterne întunericul şi umezeala. Cele trei soţii reprezintă iubirile din cele trei etape ale vieţii: adolescenţa, tinereţea şi maturitatea. Senectutea aduce prinţului ultima iubire. Castelul simbolizează sufletul pe care-l va cunoaşte Iudita, interioritatea cu zonele sale ascunse, acolo unde acceptarea imperfecţiunilor şi continuarea explorării este pe cât de fascinantă, pe atât de tanatologică.

Opera a fost dedicată primei sale soţii, Maria Ziegler-Bartók, dar suportul literar provine din povestirile sângeroase evocate de Perrault, având la bază un episod din istoria nobilimii franceze (mareşalul Gilles de Laval, ars pe rug în 1440 pentru nebuniile sale criminale). Am ascultat la Ateneu o interpretare plină de autenticitate, cu o mare forţă de exprimare a afectelor, uneori tensiunile zonelor culminante vizând paroxismul. Concepţia interpretativă a dirijorului Cristian Mandeal a reuşit să surprindă acea proporţie fericită între disonanţe şi consonanţe pe care limbajul muzical bartókian l-a găsit în această capodoperă. Dozarea măiestrită a nuanţelor, a timbrelor şi a tempoului este tocmai urmarea acestei căi.

Este lăudabilă programarea în concertul de deschidere a stagiunii Filarmonicii bucureştene a unei asemenea lucrări de substanţă, în locul popularelor opusuri la care se aştepta un anumit public. După o deosebită reuşită a ediţiei din acest an a Festivalului Internaţional George Enescu, ne bucurăm astfel de calitatea constant elevată şi de dăruirea artistică a interpreţilor ce apar pe prim scenă simfonică a ţării. Mezzosoprana Andrea Melath este o specialistă a rolului Iudita, interpreta fiind invitată pe scene din Anglia, Scoţia, Malaezia, Italia, Belgia şi Olanda. Repertoriul ei cuprinde multe lucrări contemporane (de György Ligeti, György Orban, Peter Nogradi şi Janos Vajda). Ea este beneficiară a numeroase premii (în 2007 Bartók Pásztory Prize pentru promovarea muzicii compozitorului). Siguranţă, dramatism, frazare impecabilă o tehnică vocală fără cusur, toate dublate de o prezenţă scenică agreabilă, definesc o prestaţie memorabilă a interpretei.

Basul Gustav Belacek s-a remarcat printr-o încărcătură expresivă densă, în rolului prinţului Barbă Albastră, dialogând fluent cu partenera sa. O voce profundă, cu un vibrato adecvat stilului bartókian, impresionează prin modul de acordare al înălţimii sunetelor şi prin dinamica foarte clar controlată, integrată atmosferei. El este laureat al mai multor concursuri de operă (Siena, Antonin Dvořak, TIJI Ljubliana) şi a realizat înregistrări la prestigioase case de discuri. Gândirea sa muzicală se întrevede în realizarea sintaxei, în elocvenţa comunicării stărilor sufleteşti şi în sinceritatea trăirilor. Ansamblul orchestral s-a mulat pe intenţiile componistice şi dirijorale, făcând o veritabilă demonstraţie de acompaniament al soliştilor vocali. Întregirea fiecărui registru sonor s-a datorat sobrietăţii blocurilor compacte acordice susţinute de orgă, castelul cu arhitectonica sa sumbră fiind astfel definit prin adevărate "ziduri" timbrale. Reuşita concertului de deschidere a stagiunii Filarmonicii sensibilizează publicul şi provoacă la o metaforică prospectare a încăperilor din castelul interior individual.