Poate că unul din motivele pentru care mergem la spectacolele marca Şerban este că ne place să fim şocaţi. Purificare este un vârf de lance în acest sens. O lance răsucită insidios în pieptul prejudecăţilor. Ei bine, Unchiul Vania şochează şi el, dar în alt sens. În primul rând - totul e altfel, spectacolul e deşablonizat, scos violent din rutina montărilor clasice. Apoi nu e nimic din lentoarea cehoviană a derulării scenelor şi totuşi este Cehov, poate în ce are el mai profund. Este un Cehov citit azi, acum, fără tăieturi, comprimări sau actualizări jenante. Un Cehov dinamic, asamblat în secvenţe alerte, încărcate cu un expresionism incitant. Când spuneam că totul e altfel, mă gândeam la structura spectacolului care pune în evidenţă - ca niciodată - decanonizarea stridentă, dar nu ostentativă a limbajului. Actorii sunt omniprezenţi: în sală, făcând adevărate acrobaţii peste scaune şi balustrade, pe scenă, printre spectatori şi pe scările din spatele scenei, până sus spre plafon. Puţine au rămas colţurile din clădirea teatrului nefolosite. Această extindere nelimitată aproape a spaţiului de joc determină o familiarizare sau mai degrabă o atragere dibace a spectatorului în mrejele scenei şi ale culiselor, în "capcana" teatrului, a jocului actoricesc, aproape de strălucirea acaparantă a candelabrului imens din mijlocul sălii, coborât la un moment dat, aproape de pipăirea cortinei.
În actul întâi, sala goală devine pustiul existenţial în care navighează spre necunoscut personajele piesei. Un samovar de la antichităţi, amplasat în mijlocul sălii, sub lampadar, răspândeşte în jur ceva din filtrata atmosferă patriarhală a "maicii Rusii" de altădată. În acest "decor" îşi fac apariţia Alexandr Serebreakov (Jozsef Biró) şi Elena Andreevna (Imola Kézdi) răscolind spiritele, primul pentru că adânceşte drama ratării Unchiului Vania, cealaltă pentru că frumuseţea ei stârneşte un val de pasiuni în urmă. După expoziţiunea "la distanţă", în actele următoare intrăm în intimitatea personajelor, confruntarea dintre ele desfăşurându-se pe scenă, în ancadramente speciale, rezervate scenelor în succesiunea lor prestabilită. Tema ratării este deplasată uşor spre exacerbarea complexelor legate de îmbătrânire. Din acest punct de vedere, spectacolul clujean mi se pare un studiu extrem de dur şi dureros în acelaşi timp despre bătrâneţe. Dimensiunea hidoasă a bătrâneţii este subliniată cu orice ocazie, chiar îngroşată caricatural, dramatic.
Intenţia lui Alexandr, profesorul universitar la pensie, de a vinde moşia declanşează în Vania (András Hatházi) o necontrolată mânie. Vania realizat de András Hatházi e unul atipic. Foarte convingător în exhibările stărilor anxioase ale personajului, actorul se mişcă dezinvolt între persiflare şi interiorizare, exploatând cu succes extensia spre comic şi absurd a insucceselor copleşitoare în viaţă cu care se acoperă personajul în scenele cheie. Resentimentele lui faţă de Alexandr, acumulările neîmplinirilor de-o viaţă, invidia scrâşnită, îmbracă forme violente, personajul dezvăluind explicit latura sa colerică aş zice, ţinută ascunsă până atunci. Un Vania vulcanic, nestăpânit, aproape gureş în unele secvenţe este mai greu de imaginat, deşi el devine credibil pe parcursul reprezentaţiei. Nu numai Vania, ci şi medicul Astrov, interpretat de Zsolt Bogdán, se lasă sedus de frumuseţea şi frivolitatea inocentă a Elenei Andreevna, femeia care trece ca o lumină orbitoare peste noaptea scăldată în promiscuitate şi delăsare a provincialilor invariabil rataţi. Jocul prestat de Imola Kézdi, costumaţia vaporoasă din cele mai multe secvenţe, pun în evidenţă acest traiect magic al personajului. Simpatia pentru Astrov, idila lor înăbuşită, se consumă în spaţiul strâmt şi mocirlos al prejudecăţilor, de unde şi tăvălirea lor prin noroi din final. Sugestia este extinsă şi asupra machetei unei case care se cufundă în noroi, mereu acelaşi noroi, luat pe tălpile pantofilor personajelor şi întins peste tot: pe mocheta din sală, pe spătarele scaunelor, pe hol. Noroiul - o pecete a provinciei, a îngheţării sentimentelor, a exaltărilor zvânturate, consumate aleatoriu, o pată permanentă, o rană în verdele crud al speranţei, un semn al unei trăiri încărcate de tristeţe care nu se şterge decât cu trecerea timpului.
Şi când în sfârşit ar veni împăcarea cu soarta, cu viaţa, cu provincia, cu bătrâneţea şi ratarea, regizorul mai dă un bobârnac lirismului cald insinuat în scena acceptării destinului de către cei doi năpăstuiţi ai sorţii, Sonia şi Vania. Replicile lor împletite urcă spre cer în insinuantă rostire bisericească. Poate e semnul unei mântuiri ratate şi atunci avem o apoteoză a ratării. Virtuozitatea lui Şerban se măsoară printr-o permanentă nelinişte întreţinută pas cu pas. O simţi în fiecare scenă. Ea mişcă, schimbă, modifică, ocoleşte şi înlătură orice clişeu, după cum simte acum şi aici, în prezentul acestei confruntări directe cu textul lui Cehov. Din şirul modificărilor inspirate, dar bizare, fac parte şi ritmurile tangoului argentinian (totuşi piesa se bucură de o circulaţie internaţională), ritmuri înfocate care se aud la intervale oscilante: răbufniri ale trăirilor subiacente, pline de ardoare erotică a personajelor.
Calitatea primordială a acestui Unchi Vania de la Teatrul Maghiar din Cluj este surprinzătoarea lui vivacitate şi inedita aşezare "în sală" ca să nu zic "în pagină". Electrocutant de vivant, mustind de prospeţime, unitar închegat. Sunt multe sugestii privind irosirea vieţii, abandonarea idealurilor, înecarea lor în alcool (scenele de beţie sunt memorabile). De aceea decorul cu dosare prăfuite şi porumbei în captivitate, realizat de Carmencita Brojboiu, mi se pare uşor redundant. Costumele şi celelalte aranjamente scenografice sunt însă excelente. Neavând nimic excedentar, grandios, ele îşi dovedesc funcţionalitatea, fiind foarte apropiate de gustul nostru de azi.