Furtuna din suflete - Recviemul de Giuseppe Verdi

Evadare sacră din esenţa teatrului liric şi moment de pioasă plecăciune la moartea poetului Alessandro Manzoni (1873), Recviemul verdian a avut, are şi va avea un succes imens la public. Mesajul din finalul său, "Libera me, Domine, de morte aeterna, in die illa tremenda" ("Eliberează-mă, Doamne, de moartea veşnică, în ziua aceea de spaimă"), aduce o cutremurare puternică în interiorul ascultătorilor. Verdi îşi asumase iniţial doar acest moment dintr-o Messa da Requiem, dedicată lui Rossini, la moartea lui, lucrare la care ar fi trebuit să contribuie compozitorii italieni din vremea sa. Prima audiţie a avut loc în Biserica "San Marco" din Milano, la 22 mai 1874.

Interpretarea celor şapte părţi ale Recviemului pentru solişti, cor şi orchestră, în viziunea dirijorală a lui Misha Katz, avându-i ca solişti pe Sorina Munteanu, Gabriela Popescu, Călin Brătescu şi George Emil Crăsnaru, alături de Corul şi Orchestra simfonică a Filarmonicii "George Enescu", în seara zilei de 19 octombrie 2007, la Ateneul Român - a fost una de excepţie. Dirijorul Misha Katz este o personalitate muzicală fascinantă, ce evocă parcă maestrul din Ucenicul vrăjitor de Paul Dukas; el pune imediat ordine printr-o singură mişcare într-o lume sonoră reală haotică, din care descinde publicul intrat în sala de concert. Nu doar statura sa îi permitea să domine întreg aparatul vocal-simfonic, ci şi acea voinţă interpretativă unificatoare. Odată înlăturat, tradiţionalul podium dirijoral, el circulă liber printre instrumentişti pe "semicercul" descris de primele pupitre ale instrumentelor de coarde. Prin gestul atacului, Misha Katz declanşa un veritabil uragan sonor, iar pe chipul său apărea atunci o mânie apocaliptică. Alteori, el îşi transfera stările izvorând din sensurile muzicii, arborând un zâmbet incredibil, paradoxal pentru sobrietatea unui recviem, însă armonizat cu densitatea trăirilor. În finalul Recviemului, cu mâinile ridicate, el înaintează spre cor, printre orchestranţi. Are într-adevăr carismă.

Muzica lui Verdi excelează şi aici în expresivitate melodică, ştiinţă contrapunctică şi patetism răscolitor. Credincios textelor latine consacrate şi construcţiei liturgice funebre, compozitorul italian se desprinde de uzanţe, pentru ca sensurile mângâietoare ale unor versete din Biblie să poată fi înţelese de oricine.

Impresionantele Requiem şi Kyrie, aduc intonaţii de violoncel în registrul grav, într-o nuanţă scăzută, sugerând o plecăciune a umbrei în faţa luminii. Contrastul este astfel marcat de linia ascendentă susţinută de solişti. Cea de-a doua parte, Ziua mâniei, conţinând nouă fragmente este dominată de prezenţa obsedantă a judecăţii. Tuba mirum proclamă ora adevărului, în sonorităţile alămurilor pe ritmuri punctate. Doi trompeţi amplasaţi în sală, în faţa scenei (aplicarea concepţiei lui Herbert von Karajan) anunţă "Judecata de Apoi". Basul readuce liniştea în Mors stupebit. Terţetul amintind de scriitura din opera verdiană se aude intonând interogaţia Quid sum miser tunct dicturus?/Quem patronum rogaturus. Apoi, Salva me, apel rugător la izbăvire, într-un pianissimo înălţător, a fost realizat cu măiestrie de către basul George Emil Crăsnaru. Vibrato-ul său este splendid. În Recordare, duetul mezzosopranei Gabriela Popescu şi al sopranei Sorina Munteanu (o intonaţie fără cusur şi o frazare sensibilă), aminteau prin starea de melancolie de opera Traviata. Tenorul Călin Brătescu s-a remarcat în Ingemisco prin fineţea emisiei vocale şi stăpânirea dozajelor dinamice. Fragmentul Lacrymosa a încheiat prin intervenţia mezzosopranei a doua parte a recviemului. Canonul din Offertorio, pe cuvintele "quam olim Abrahae", alterna fluent cu melodia unei rugi emoţionante.

Corul a avut o ţinută muzicală deosebită, pregătirea lui de către dirijorul Iosif Ion Prunner, fiind impecabilă (omogenitate, timbralitate adecvată, o mare mobilitate dinamică, atacuri precise şi o dicţie clară).

Dubla fugă la opt voci din Sanctus a beneficiat de o interpretare de virtuozitate, aparatul orchestral supunându-se perfect rigorilor polifonice. Dificilul unison cor - orchestră din Agnus Dei, a fost cântat cu profesionalism. Factura fragmentului Lux aeterna, surprinde prin tremolo-ul viorilor ce acompaniază volatil mezzosoprana. Cele câteva măsuri a capella ale soliştilor au rolul de a induce o stare de profundă reculegere. Secţiunea Libera me Domine de morte aeterna, a prilejuit sopranei Sorina Munteanu exprimarea unui dramatism tipic eroinelor verdiene. Urmărind scriitura Recviemului, corul, orchestra şi soliştii şi-au unit forţele împlinind întregul.

La Scala din Milano, Verdi îşi dirija Recviemul în entuziasmul auditorilor. De atunci îi primim mereu darul.