Festivalul de Film Astra, Sibiu 2007 - Marţi

Dimineaţă am căutat să prind conferinţa de presă a lui Alexandru Solomon pe marginea lui Război pe calea undelor / Cold Waves. La premiera de luni seara sala a fost aproape plină. În jur de şase sute de spectatori, într-o încăpere cu şapte sute de locuri. La finalul proiecţiei nu au fost contestări, dar nici filmul nu creează spaţiul în care să poată fi încinsă o horă. Spiritele s-au încins, însă, la conferinţă. Unde au participat, pe lîngă regizor, producătorul Ada Solomon şi domnii Emil Hurezeanu şi Nestor Rateş, foşti angajaţi ai Europei Libere, protagonişti ai poveştii. Un tînăr a pus problema relevanţei filmului pentru societatea românească actuală, privită prin ochii celor de vîrsta lui. O societate în care, spunea dînsul, s-a dovedit că nu importă pe cine votezi, nu importă cine-s conducătorii, că unii chiar au fost securişti, că oricum nimeni nu a dovedit că ar fi capabil de ceva. În rîndul tinerilor, unul dintre rezultatele acestei stări ar fi scăderea interesului faţă de politică. Emil Hurezeanu a ţinut să precizeze că spusa tînărului domn ţine de o vină pe care trebuie să şi-o asume; atîta vreme cît deciziile conducătorilor îi determină anumite aspecte ale vieţii, ar fi preferabilă o anumită formă de implicare. Din păcate, discursul domnului Hurezeanu a alunecat apoi înspre un soi de punere la punct cu ciocanul. O corecţie administrată prin interogaţii retorice care aminteau gradul de risc pe care îl presupunea misiunea dumnealor la Europa Liberă şi emoţiile care însoţesc continue ameninţări cu moartea din partea "băieţilor cu ochi albaştri"... în concluzie domnia sa afirma că e destul de trist dacă cineva nu vede diferenţa dintre bine şi rău (cei buni, cei răi) în acest caz. Din punctul meu de vedere, partea a doua a acestui răspuns conţine o victimizare gratuită. Cei care au lucrat la Europa Liberă au servit o cauză dreaptă, dar pînă la urmă e vorba de o cerinţă deontologică a jurnalismului. Dincolo de asta, am găsit uşor îndoielnică recunoştinţa pe care vorbele domnului Hurezeanu o cereau interlocutorului - o recunoştinţă existentă în film, pe de altă parte: Cold Waves poate fi considerat un omagiu adus tuturor celor care au muncit în Radio Europa Liberă, dar, mai ales, memoriei celor care au murit pentru misiunea pe care şi-o asumaseră ca angajaţi ai postului. Cum filmul acesta va fi distribuit în curînd în cinematografe, cum oferă o mulţime de teme care privesc istoria recentă a României şi cum acestea mă interesează, voi reveni la finalul Festivalului asupra sa. Ce doream să mai amintesc acum e că în cinematografie există doar două filme care au în banda sonoră o piesă The Doors: unul este Apocalypse Now, cu The End, celălalt este Cold Waves, cu Raiders on the Storm (evident, am exclus filmul în care Oliver Stone portretizează trupa condusă de legendarul Jim Morrison).

Am pornit apoi la vizionări. Worker's Dream, un film de Thao Tran Phuong, ne introduce în viaţa a două tinere vietnameze. Fiecare îşi spune viaţa, neajunsurile, greutăţile, oferind, în acelaşi timp, un raport despre nivelul de trai şi condiţiile sociale ale încercării capitaliste pe care o testează Vietnamul. Dinh este căsătorită. Ea lucrează într-o corporaţie internaţională unde are un post de robot. Firma îi cere să fie robot, aşa că asta a ajuns să fie. Aceste corporaţii nu cer robotizarea numai la nivel fizic, ci şi în ceea ce priveşte atitudinea mentală - angajaţii trebuie să recite în fiecare dimineaţă mantrele dictate de firmă: azi voi munci mai mult decît ieri, voi avea un randament superior, voi contribui la prosperitatea firmei, iar prosperitate înseamnă progres. Numai că în observaţiile lui Dinh progresul înseamnă bunăstarea unora şi o stare de sclavie a celorlalţi. A celor care au de lucru, totuşi. Căci o mare parte din locuitorii ţării nu găsesc niciun serviciu relativ decent. Soţul fetei nu găseşte, de exemplu. Nici buna ei prietenă Ioan nu are noroc. Completează în fiecare zi formulare pentru angajare, aşteaptă, necontenit aşteaptă, însă rezultatul pozitiv, chiar dacă robotizant, nu apare. Lipsurile sînt compensate prin speranţe, vise. Dinh cîntă, iar refrenurile sale imploră banii să i se arate, nu din senin, ci ca rezultat al muncii sale. Nefiind originară din Hanoi, tînăra îşi îngropa salariul în chirie şi hrană. Şi oriunde altundeva un serviciu ar fi apărut la fel de des precum ploile în Sahara. Imaginea generală nu e departe de ceea ce şi la noi încă mai aflăm în multe locuri. Worker's Dream este cel mai generos documentar pe care l-am văzut în aceste prime două zile, cald, uman. Concurează în secţiunea Internaţional a Festivalului.

Festivalul Astra are patru secţiuni competiţionale, una internaţională, una adresată producţiilor europene, una producţiilor autohtone şi una dedicată documentarului studenţesc. În secţiunea Europa intră cele trei poveşti despre care am discutat ieri. Iar astăzi am mai văzut două filme studenţeşti şi unul aflat în competiţia autohtonă.

A Ferry Tale, un film studenţesc venit din Hong Kong, priveşte un eveniment determinant pentru atitudinea civică a tinerilor din provincia chineză: dărîmarea turnului cu ceas din portul Victoria. Turnul era unul dintre punctele de reper în întîlnirile romantice ale tinerilor din Hong Kong, iar demolarea sa (pentru obţinerea spaţiului necesar construirii unui mall) îi determină să se unească în aşa fel încît să poată opri administraţia locală ori de cîte ori ar mai fi încercat să elimine un obiectiv important (sentimental sau istoric) al oraşului lor. Momentul critic este urmărit de pe un feribot, care traversează portul de peste o sută de ani, fiind, după cum a mărturisit regizorul Kwan Man-hin, singurul element care a rămas în viaţă o vreme atît de îndelungată în Hong Kong.

În aceeaşi competiţie, cea studenţească, se află şi Electro, un film despre atitudinea socială şi mişcarea muzicală omonimă, realizat de Matei Alexandru Mocanu. Interesant condus, plin de efecte de filmare sau montaj şi de construcţii imagistice computerizate care subliniază caracterul acestui stil muzical. Din păcate filmul nu beneficiază de susţinerea verbală a unor personaje pe măsură, în afară de Tom Wilson, care e interesant, în afara lui Dobrică de la Şuie Paparude sau a lui Gojira, care sînt agreabili, dinamica stilului e copleşită de tot felul de vorbe comune aruncate de tipi sau tipe care se vor cool, dar nu prea se pot ridica deasupra snobismului pe care îl văd şi critică la alţii. Fiind un stil muzical şi un stil de viaţă, cea mai bună formă de prezentare ar fi chiar imaginile cu evenimente live (prezente fragmentar pe ecran), în care cei care trăiesc pe ritm să se desfăşoare în voie. În prezentarea verbală a dimensiunii vieţii electro totul pare mai sărac decît în realitatea muzicalo-dansantă.

Elvis Rromano descinde în Viva Constanţa! E un personaj atît de pitoresc încît ar trebui introduse paranteze în filmele lui Nemescu, imediat ce apare, iar acolo ar trebui plantat documentarul acesta. Care, din păcate, are o hibă: realizatoarea lui, Emese Ambrus, nu a ştiut să se lase condusă necontenit de focul inimii ţigăneşti a neaoşului Elvis (Tudor Lacătuş, pe numele său real). De cîteva ori, în joacă, Emese Ambrus încearcă să dea cîte o replică înfocatului artist, şi de fiecare dată sparge magia momentului. Doar Elvis ştie să (se) joace pe toată durata filmului!

Acum stă să înceapă concertul Maramureş Band şi tocmai a fost întinsă o masă cu tării în foaierul Casei de Cultură a Sindicatelor, unde se derulează Astra. Aruncaţi un ochi pe poza de mai jos, voi ştiţi care e diferenţa de conţinut dintre sticle?