Festivalul de Film Astra, Sibiu 2007 - Sîmbătă

Small Town Girls a rulat şi vineri după amiază. Dar am preferat să îl amîn pînă în dimineaţa asta. Şi rău am făcut. O doamnă profesoară şi-a adus toate generaţiile de liceeni la film. Pînă la urmă, pe ecran, erau întîmplări care-i priveau, erau istorii despre adolescenţă, despre depăşirea ei. Însă nu cred că le-a explicat înainte cam ce înseamnă un film documentar şi, dincolo de asta, cum ar trebui să se comporte într-o sală de cinema. Aşa că la început au chicotit. Apoi au început să întrebe cu voce tare (peiorativă) ce fel de film e ăsta. După care au trecut la lucruri serioase: se plimbau de la unii la alţii, trimiteau smsuri, făceau poze şi slobozeau tot felul de mugete şi orăcăieli din telefoanele mobile. Cum filmul are nouăzeci de minute, au avut timp suficient să le facă pe toate. I-am întrebat pe cei din jurul meu dacă au fost aduşi cu forţa, sub ameninţarea scăderii notei la purtare. Sau dacă au fost motivaţi pozitiv, cu promisiunea unui zece... au spus că nu e vorba de vreo afacere. Că au venit de plăcere. De plăcerea de a pleca de acasă, probabil.

Small Town Girls e realizat de Jill Daniels. Doamna Daniels e un Larry Clark al Marii Britanii. Interesată de traversarea celei mai problematice etape a vieţii, adolescenţa, Jill Daniels alege trei fete de condiţie diferită. Niciuna nu locuieşte în vreun oraş mare. Filmul acoperă o perioadă de cinci ani din viaţa fetelor, de la vîrsta de doisprezece ani pînă către şaptesprezece ani, în intervalul 2001 - 2006. Despărţirea de păpuşi, prima ţigară, conflictele cu părinţii, prima relaţie sexuală, despărţiri tragice de membrii familiei.

Charlotte face naveta între casa de copii şi casa unor rude. Mama sa este internată într-un spital neurologic, urmînd un tratament care ar fi trebuit să dureze doi ani. Către finalul şederii ei în spital, cancerul, descoperit între timp, o doboară. Un an mai tîrziu sora Charlottei moare, hemoragie cerebrală. Charlotte creşte încercînd să creadă în viaţă, învăţînd să spere. Surprinzător, poate, nu-şi pierde nicicînd zîmbetul şi vorbeşte deschis, cu calm, despre sentimentele sale ulterioare deceselor din familie. Joanne are cea mai liniştită traiectorie. O normalitate blîndă degajă fiecare din intervenţiile ei în film. Cea mai gravă ieşire a fetei ar fi încălcarea unei reguli a şcolii, o regulă care interzicea folosirea telefonului mobil în instituţie. Sian, însă, trăieşte tumultos, acoperă liniştit lipsurile celorlalte fete la anumite capitole. De altfel, asupra dezvoltării personalităţii ei filmul zăboveşte cel mai mult. Încă din debut, Sian spune că îi este groază că ar putea muri la o vîrstă fragedă, fără să fi simţit deplin toate bucuriile vieţii. Astfel că live fast (food&sex) pare a fi politica ei de creştere. Treptat: cola, bere, vin, tărie; ţigară normală, ţigară de foi; sex cu un tip, sex în grup, relaţii paralele; mofturi individualiste în familie, refuzul relaţionării cu părinţii, ieşiri violente, deget mijlociu arătat mamei şi adresări caustice tatălui. Mi-a plăcut în mod deosebit ştiinţa lui Jill Daniels de a rămîne discretă, puterea sa de a menţine personajele într-un cadru intim; în mîna ei camera devine un confesor abil căreia fetele i se dedică fără rezerve.

Un alt punct fierbinte al zilei, ultimul din Festival, înaintea acordării premiilor, a fost programul BBC. În care au fost împuşcaţi doi iepuri dintr-un foc: pe de o parte, sesiunea de vizionări BBC a oferit o imagine asupra conflictului care a dus la destrămarea Iugoslaviei, pe de altă parte, a realizat un portret al lui Pavel Pawlikowski.

În Serbian Epics, Pawlikowski (la mijloc în fotografie, cunoscut la noi prin intermediul lungmetrajului de ficţiune My Summer of Love, care a rulat în vară în cinematografe) schiţează un raport despre naţionalismul sîrb pornind de la poemele folclorice ale acestei naţiuni slave, prezentate prin intermediul ecranizărilor televiziunii naţionale. Această latură a filmului chestionează posibilităţile media de a manipula o naţiune prin folosirea unor date artistice general cunoscute, într-o perioadă în care sensibilitatea populaţiei era destul de răvăşită. Pe de altă parte, autorul izbuteşte să întocmească un portret al lui Radovan Karadzic, conducătorul ofensivei sîrbeşti în Bosnia. Pe unul dintre dealurile care înconjoară Sarajevo îşi avea sediul armata sîrbă. Cîntece în care soldaţii îşi preamăreau gloria, unii altora. Şi o căpetenie, medic, poet şi vizionar, recitînd în faţa aparatului de filmat versurile în care, cu douăzeci de ani înaintea izbucnirii războiului, prezisese arderea oraşului bosniac. Adică prezisese exact ceea ce acum, cu mîndrie, îndeplinea! O secvenţă deosebită: Karadzic era vizitat de un poet rus, Limonov. Rusul era uimit de devotamentul sîrbilor, de ardoarea lor, de dorinţa lor de a cîştiga, de încrederea lor. Nu găsea cuvinte pentru a-şi exprima admiraţia! Împreună cu Radovan, Limonov se apropie de o mitralieră şi, după ce un soldat îi arată cum să tragă, se pune în genunchi şi trimite spre oraş toate gloanţele înşirate pe bandă...

Dosarul Pawlikowski e completat cu un film-omagiu, care oferă singurele imagini ale scriitorului rus Venedict Erofeev. Un scriitor cult în ţara sa, a cărui operă principală, romanul De la Moscova la Pietuşki, a circulat vreme de două decenii în manuscris şi a fost tradus în poloneză şi engleză înainte de a fi tipărit într-un volum în rusă. Dar asta se datorează mai mult autorului, o adevărată sugativă plutind într-un borcan cu votcă. Filmul urmăreşte drumul descris de carte, un drum parcurs chiar de Erofeev pe valurile votcii, şi realizează simultan, în note tragice şi comice, un portret (alcoolico-eroic) al scriitorului şi o dare de seamă despre importanţa tradiţionalei băuturi în viaţa ruşilor.

Celălalt documentar din programul BBC despre Serbia fusese oferit ca exemplu pentru ceea ce înseamnă profesionalism în domeniu. Ca o completare la povestea lui Pawlikowski, a fost adus primul episod din documentarul Death of Yugoslavia (prezentat la noi, pe micile ecrane, în întregime, în timpul operaţiunilor din Kosovo de la finele anilor nouăzeci), realizat de Angus Macqueen. Acest film oferă, din punct de vedere naţionalist-ideologic, punctele cheie ale izbucnirii războiului. Momentul prim e dat de vizita lui Slobodan Milosevic în Kosovo, sfîrşitul anilor optzeci. Vine pentru o întîlnire de partid, are loc o manifestaţie sîrbească, în care miliţia (majoritar de etnie albaneză, ca şi întreaga regiune) intervine în forţă cînd e provocată (sîrbii folosesc bolovani). Vizita se încheie cu o frază rămasă în istorie: chemat de mulţime, Milosevic iese din sediul partidului, oamenii se plîng că sînt bătuţi şi batjocoriţi pe teritoriul lor sfînt, dar nu menţionează cum i-au provocat pe miliţieni. După cîteva ezitări, Milosevici le spune: "De azi nu veţi mai fi bătuţi!" Vedem apoi jocurile de culise din interiorul Partidului Comunist astfel încît Milosevic preia puterea, filmul încheindu-se odată cu ieşirea membrilor sloveni, apoi a celor croaţi, din Adunarea Generală a partidului unic.

Palmares Astra Film Festival 2007:

Secţiunea Student
Marele Premiu - The Unkosher Truth, Chana Zalis, Israel.
Premiul Sony - After the War, Srdan Keca, Serbia.
Menţiune - Independenţa, Ratko Petrovic, România.

Secţiunea România
Premiul I.C.R. - Bar de Zi and other stories, Corina Radu.
Premiul British Council - Stăm, Anne Schiltz, Charlotte Gregoire, Luxemburg.
Menţiuni - Beyond the Forrest, Gerald Igor Hauzenberger, Austria; Obcina, Bjorn Reinhardt, Germania.

Secţiunea Europa
Premiul Europa - Our Street, Marcin Latallo, Franţa.
Premiul Duna TV - Two Sisters, Jasna Krajinovic, Belgia.
Premiul Phare - My Home, Debora Scaperotta, Italia.

Secţiunea Internaţional
Premiul TVR - Prirechny - The Town That No Longer Exists, Tone Grottjord, Norvegia.
Premiul Fundaţiei Raţiu - On a Tightrope, Petr Lom, Norvegia/Canada.
Menţiuni - Making Rain, Liivo Niglas, Frode Storaas, Estonia/Norvegia/Mozambic; Every Good Marriage Begins With Tears, Simon Chambers, UK.

Bursele Fundaţiei Raţiu - pregătirea unui nou documentar, o lună în Marea Britanie au fost acordate Adinei Pintilie şi Corinei Radu.

Marele Premiu al Festivalului
Premiul Astra - Cabal in Kabul, Dan Alexe, Belgia.


Eu îmi iau rămas bun de la Festival, dar nu înainte de a mă lăsa purtat încă o vreme de istoriile muzicale ale Fanfarei din Zece Prăjini...