Căldură şi răutăcisme - Astra Film Fest 2007

Cabală în Kabul, documentarul care a primit în acest an Marele Premiu la Astra Film Fest 2007, e un lungmetraj de 80 şi ceva de minute, în care Dan Alexe filmează viaţa ultimilor doi evrei din Kabul. Pînă la urmă, din cei doi evrei din Kabul rămîne unul singur, pentru că Dan Alexe are privilegiul de a fi fost investit cu memoria ultimelor zile din viaţa lui Isaac Levy, bătrînul care locuieşte singur - familia i-a plecat în Israel şi l-a uitat - şi care trăieşte de pe urma amuletelor pe care le vinde.

Dan Alexe e jurnalist freelancer, lucrînd printre altele pentru Europa Liberă şi fiind şi corespondentul României libere la Bruxelles. Are meseria de jurnalist în sînge, lucru care se vede din curiozitatea pe care o are pentru subiecţii lui, din seriozitatea sa - căci în cei trei ani petrecuţi la Kabul a învăţat limba eroilor săi (pe lîngă altele, nenumărate, pe care le ştie) -, din răbdarea şi perseverenţa care l-au făcut ca, după ce primul material brut să-i fie furat la Praga, să-şi fi strîns la un loc nervii şi punga şi să se întoarcă să refilmeze totul.

Totuşi, Dan Alexe are empatia antropologului care tinde să se identifice cu subiectul, să se topească în peisajul acestuia. El s-a împrietenit cu amîndoi evreii, care, altfel, se spurcă de cîte ori au ocazia în ograda sinagogii pe care o împart. Cumva, Dan Alexe e acceptat de amîndoi şi le serveşte de element de legătură. Umanitatea acestui film, de multe ori violent prin capetele de cocoşi tăiaţi în plan apropiat, se resimte puternic mai ales la final, după ce Isaac Levy a murit. După 80 şi ceva de minute de vrajbă şi cuvinte grele, resimţite însă de spectator în cheie mai degrabă comică (certurile au ceva din bîrfa cotidiană a vecinelor, în faţa porţii), cel care e îngrijorat că s-a întîmplat ceva cu vecinul e tocmai "duşmanul", Zabulon Simantov. El bate la uşa lui Isaac, el alertează pe cine ştie, el cară sicriul pînă la maşina Crucii Roşii care îl va duce pe Isaac spre Israel, unde a dorit să fie înmormîntat.

Într-o epocă ale cărei turbulenţe interetnice Dan Alexe le cunoaşte prea bine ca jurnalist, filmul său vine cu nişte personaje care ni se prezintă aşa cum sînt, cu răutăţi, viclenii, prejudecăţi ori scepticisme, făcîndu-ne mai uşor să înţelegem de ce oamenii nu pot trăi în prietenie, dar şi că, aşa cum se vede din film, prietenia poate fi mascată de o duşmănie asumată de ambele părţi.


Dossers are o căldură aparte, poate mult mai multă decît filmul lui Dan Alexe

Aş pune în acelaşi coş şi filmul lui Michael Yorke, Dossers, realizat în 1982 şi prezentat la Sibiu, în cadrul unui program special consacrat cineastului care şi în acest an a fost membru al juriului. Eroii lui Dossers sînt nişte homeleşi londonezi. Dintr-un grup de mai mulţi alcoolici fără căpătîi, filmul îi evidenţiază pe Mick şi Martha, care alcătuiesc un cuplu (care pe mine m-a făcut să mă gîndesc la cuplurile de anonimi care realizează dragostea, despre care vorbeşte Gellu Naum).

Deşi proiecţia de la Sibiu a fost proastă, filmul mi s-a părut foarte frumos ca imagine, căci şi ea contribuia la a-ţi apropia foarte mult personajele pînă la a ţi le face prietene. Autorul a locuit trei luni alături de eroii lui, lucru care se vede din felul cum îi filmează, dar mai ales din încrederea pe care ei o au în el, de aceea în multe secvenţe ei uită de aparatul de filmat. Dossers are o căldură aparte, poate mult mai multă decît filmul lui Dan Alexe.