Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film documentar şi antropologie vizuală Astra Film Fest 2007

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Festivalul de Film Astra, Sibiu 2007 - Vineri


octombrie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
La graniţa dintre Macedonia, Serbia şi Albania e ţinutul Gora, parte a regiunii Kosovo. Acolo trăieşte o comunitate care în timpul războiului de la sfîrşitul anilor '90 a sprijinit armata Serbiei. După război, în mare măsură, locuitorii sîrbi au plecat din zonă, temîndu-se de oprobriul majorităţii musulmane. Dar au fost şi persoane care nu au ales calea surghiunului; către starea acestora priveşte Srdan Keca în After the War. Un documentar în care am regăsit în miniatură viziunea unui Underground şi dorinţa de alinare a unui Grbavica... Un bărbat în puterea vîrstei stă în cîmp alături de vacile familiei şi povesteşte despre implicarea sa în război, despre dorinţa de a avea o mitralieră ca să-i demonstreze lui Srdan iscusinţa sa militară, vorbeşte despre imposibilitatea de a avea un serviciu în zonă şi despre bunul prieten al localnicilor, decilitrul de Banjo, o băutură foc şi pară. Două femei se opresc din cosit pentru a-şi aminti cum era bombardată antena de comunicaţii situată la marginea aşezării lor: americanii bombardau dintr-o parte, iar turcii lansau un proiectil şi mai mare, din partea opusă, în acelaşi timp cu americanii, în aşa fel încît suflul exploziei americane să nu bată în direcţia satului. Nu întotdeauna reuşeau să se sincronizeze... Unui băiat îi plăcea să colinde colinele dimprejurul satului; adesea ajunge într-un loc anume. Mormîntul tatălui său e într-o poieniţă. Pur şi simplu îl uciseseră, în anul 2000. After the War e un film în care privirile grăiesc mai multe decît vorbele momentane. Şi nu e pic de forţare, pic de melodramatism în atitudinea lor. Şi, din păcate, nici nu apare o fată căreia să-i strige, ca într-un vis post-belic, precum Roger Waters pe The Final Cut, "Oh Maggie, Maggie what have we done?" Srdan Keca participa la Festivalul Astra în secţiunea dedicată studenţilor, pe care eu sper că o va cîştiga!

Astfel mi-am început ziua a patra de Festival, una care s-a dovedi a fi extrem de intensă în prima jumătate. Am intrat la Divorce Albanian Style. A fost filmul cel mai părăsit dintre cele văzute de mine. Şi, din păcate, cei care plecau erau tineri. Mi-am spus că trebuie să le fie imposibil să accepte faptul că situaţiile din film trebuie să fi fost reale, fiindcă identificarea cu ceea ce se derula pe ecran făcea absolut insuportabil filmul. Te puteai prăbuşi în lacrimi, nu aveai de ales... În Divorce Albanian Style e tot lirismul şi toată durerea din ficţiunile lui Wong Kar-wai. Doar că aici nu intervine bunul plac, în cauză nu sînt alegerile personale, ci intervenţia unui sistem politic.

Enver Hodja a fost un dictator adept al stalinismului. A avut cea mai lungă domnie între specimenele asemenea lui din estul Europei, patruzeci de ani. După preluarea puterii în URSS, Hruşciov a demascat crimele lui Stalin. Lui Hodja i-a fost imposibil să-şi privească idolul drept criminal. Dincolo de asta, îi era tare teamă că politica lui Hruşciov s-ar putea abate şi asupra lui. În 1961 rupe relaţiile cu Moscova şi plantează numeroase rînduri de sîrmă ghimpată în jurul ţării. Prima obsesie a tiranului, străinii. Din punctul său de vedere, orice străin de pe teritoriul Albaniei era un spion avînd din partea forţelor de securitate ale ţării natale un mandat de a îl ucide. Mii de familii au fost afectate de pornirile xenofobe ale satrapului. Cîteva cazuri sînt prezentate în documentar. Vasile studiase ingineria minieră la Varşovia. O cunoscuse pe Barbara şi s-au căsătorit. Trăiau în Albania şi aveau o fată. În 1961, cînd paranoia lui Hodja se manifesta deplin, li se dă o alternativă: trebuie să se despartă şi Barbara trebuie să plece imediat din Albania, sau vor fi arestaţi. Nu dau curs ameninţării oficiale şi sînt arestaţi. Tortură, martori falşi, procese măsluite, condamnare la moarte pentru amîndoi. Sentinţa lui Vasile e transformată în douăzeci şi cinci de ani de muncă silnică într-un lagăr construit undeva în munţi. Barbara este scoasă din puşcărie după doi ani şi jumătate, de o intervenţie a guvernului polonez. Însă fusese atît de drogată în timpul anchetelor, încît creierul său fusese definitiv vătămat. La cincizeci şi trei de ani Vasile a fost eliberat. Barbara trăieşte în Polonia, însă nu doreşte să îl vadă. Pentru ea, Vasile e mort. Văzuse sentinţa pe care o primise soţul ei în tribunal şi fusese înştiinţată că ea a fost negreşit aplicată. Crede că cel care îi scrie, cel care o sună şi cel despre care fiica lor îi vorbeşte este o altă persoană. Vasile locuieşte într-un oraş albanez de provincie şi declară că moare încet în faţa televizorului.

Emil şi Elena au trăit o poveste asemănătoare. Ea venea din Rusia. Aveau doi copii adolescenţi cînd au fost arestaţi. Cu greu au fost crescuţi de bunici. În prezent Emil şi Elena sînt împreună, copiii şi nepoţii le sînt alături. Însă acesta este unul dintre puţinele cazuri cu un final pozitiv (căci fericirea nici măcar în rate nu poate fi calculată aici). Mii de femei au fost obligate să plece împreună cu copiii lor, alte mii au murit în închisori.

Realizatoarea documentarului, Adela Peeva, întîlneşte călăii care instrumentaseră aceste cazuri. Le pune pe masă dosarele în original. Ofiţerul care conducea în epocă programul securităţii albaneze crede că nu mai are sens să fie purtate astfel de discuţii deoarece au trecut peste treizeci şi cinci de ani de atunci. Că nu simte că ar trebui să îşi ceară iertare fiindcă el doar îşi făcea meseria; şi că el e sigur că Barbara fusese maior în securitatea poloneză, că putea împuşca pe întuneric un individ de la o distanţă de cincizeci de metri, fără probleme, că... Reacţia procurorului care ceruse pedeapsa cu moartea în toate aceste cazuri, un tip care fusese tîmplar şi care nu avea vreo oră de drept la activ: se arată stupefiat de faptul că Peeva a obţinut actele condamnărilor în original şi spune că nu înţelege de ce face un asemenea film cînd singurul erou adevărat al Albaniei este Hodja. Un alt procuror al acelor vremuri, o doamnă, era un prosper om de afaceri... Vă sună cunoscut ceva? Dacă nu, încercaţi să vedeţi filmul lui Alexandru Solomon (Război pe calea undelor / Cold Waves )! Securiştii au acelaşi aspect peste tot, chiar dacă tema documentarelor e diferită.

Din păcate, prea puţine proiecte dintre cele prezente la Astra vor fi văzute la televizor. The Fallen Vampire va fi difuzat marţi seara, pe 30 octombrie 2007 de TVR, filmul lui Alexandru Solomon va fi prezent în cinematografe, probabil că şi Cazul Tanacu va intra pe micile ecrane (pînă atunci însă poate fi văzut, alături de alte 4 documentare pe situl festivalului). Pentru difuzarea celorlalte documentare nu cred că se va zbate nimeni. În primul rînd pentru că nu sînt filme informative, precum cele pe care le vedem pe canalul Discovery. Pentru a extrage din ele ceva concluzii, pentru a obţine viziunea asupra celor prezentate, spectatorul trebuie să se angajeze în poveste, să o problematizeze. Or' punerea telespectatorului în situaţia de a gîndi nu mai pare a fi o aspiraţie a televiziunilor contemporane.

Ziua asta s-a terminat destul de prost. Am fost martorii unei premiere mondiale, însă istoria care a rulat în Festival este destul de ratată pentru genul documentar. Cazul Tanacu (realizat de Tatiana Niculescu Bran şi Ionuţ Teianu) este mai repede un reportaj de televiziune care a avut şansa de a primi întreg spaţiul unei emisiuni de ştiri. Dar cu toate că l-a primit, nu prea a ştiut ce să facă în cele cincizeci de minute. Filmul nu conţine vreo confesiune completă, nu izbuteşte să pună punctul pe i, necontenit ajunge în pragul în care ceva interesant se poate produce şi necontenit filmului îi scapă esenţialul.

Cazul Tanacu debutează interesant: înfăţişează dorinţele spirituale ale călugărului Daniel Corogeanu - visa să aibă o mănăstire în care să practice un creştinism al începuturilor. Şi pînă la urmă a ridicat el însuşi una, în satul Tanacu. Mie acest fapt îmi poate explica unele lucruri... poate călugărul a văzut în Irina exact mobilul de care avea nevoie pentru a scoate de la naftalină un anumit tip de practici de exorcizare, ca să vorbim în termeni catolici. Apoi, să fim serioşi, la noi exorcizări se fac la foc automat, sînt lăcaşe renumite pentru astfel de practici (mănăstirea Frăsinei din judeţul Vîlcea, de exemplu), însă ele urmează anumite reguli, şedinţele de alungare a diavolului (ca să spun aşa!) nu durează mai mult de două ore şi se repetă regulat, precum un tratament medical. Ortodoxia consideră posedarea un fel de boală a sufletului, iar slujbele tămăduitoare constau într-o citire a Molitvelor Sfîntului Vasile. Fără răstigniri pe cruci sau înfometări. Dar filmul nu caută să prezinte diferenţa dintre practicile acceptate de ortodoxie şi procedura urmată de Corogeanu. Cînd un doctor greşeşte dozele medicamentoase într-un tratament, e acuzat de malpraxis. Poate există aşa ceva şi pe terenul religiei. Dar Cazul Tanacu nu e interesat de asemenea lucruri. Aminteşte în treacăt care era dorinţa călugărului, apoi intră pe un teritoriu telenovelistico-mahalagesc... care nu ştiu în ce măsură poate fi scuzat de pretenţia redării simplei realităţi. Auzim: afuriseniile enoriaşilor la poarta tribunalului unde erau judecaţi cei implicaţi în poveste (o femeie striga din rărunchi "Satana în sutană!", altul cerea "Dinte pentru dinte!"), discuţiile din barul sătesc, în Tanacu, cu un gros-plan prelungit pe Copilul Minune care miorlăia pe Taraf TV, o discuţie cu avocata apărării, o excursie la spitalul de neurologie pe unde fata trecuse pentru un tratament, o vizită la şcoala de copii de unde fata plecase, cîte ceva despre banii pe care Irina îi cîştigase în Germania lucrînd într-un restaurant, bani administraţi de familia adoptivă a fetei, despre cît era fata de cuminte, cum o iubea tot satul... iar despre moartea ei propriu-zisă, despre ceea ce s-a petrecut în mănăstire... pauză! Daniel Corogeanu afirmă că el o vede pe fată încă vie, că aşa o simte în conştiinţa sa, în rest, doar parcursul său dinspre fotbal spre călugărie şi o observaţie de psiha(-ha-ha)naliză aplicată: Daniel a fost extrem de ambiţios din cauză că a rămas mic de înălţime. Super cool!

Eu mă întorc în foaier, poate găsesc pe cineva căruia să-i fi căzut bine Cazul Tanacu, sigur va ieşi o discuţie interesantă. Vă las în compania unor instantanee de la Astra Film Festival 2007. Tatiana Niculescu Bran şi Ionuţ Teianu după Cazul Tanacu, Florin Iepan după The Fallen Vampire, puţină agitaţie şi un exterior.










 Toate articolele despre Festivalul de film documentar şi antropologie vizuală Astra Film Fest 2007


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Căldură şi răutăcisme - Astra Film Fest 2007, Iulia Blaga
 Despre lucrurile mici care contează - Independenţa, Iulia Blaga
 Marele Premiu Astra Film Fest 2007: Cabal în Kabul, Comunicat de presă
 De la Moscova la Petuşki, cu Venedikt Erofeev - Astra Film Fest 2007, Veronica D. Niculescu
 Mai multe despre câştigătorii ASTRA Film Fest 2007, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Festivalul de film documentar şi antropologie vizuală Astra Film Fest 2007


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer