Primul documentar văzut astăzi este legat de Sibiu. Bar de zi and Other Stories, în regia Corinei Radu, calcă pe urmele vii ale celor care trec zilnic pragul unui BAR DE ZI din vechea cetate, un local încă rămas în veşmintele pe care i le oferise socialismul ştiinţific. Şi cei care îl vizitează au o mare parte din viaţă împachetată în amintirile acelor timpuri. Camera porneşte lin alături de un personaj şi de istoria sa, cînd personajul acesta întîlneşte un amic, aparatul de filmat va iscodi povestea celui din urmă, pentru a regăsi mai tîrziu, printr-un alt personaj, figura de la care pornisem. Cunoaştem treptat clienţii localului, vieţi modeste, destine triste. Vara îmi place foarte mult să ies cu bicicleta prin aşezările judeţului în care m-am născut, Hunedoara. Eram odată într-o comună, stăteam pe o bancă. Un bătrîn a poposit lîngă mine şi din vorbă în vorbă mi-a spus că se-ntîmplă să ajungi la o vîrstă la care, privind înapoi spre ce ai trăit, e dificil să mai spui dacă în viaţa ta a fost ceva bun vreodată. În filmul Corinei Radu prin fiece persoană întîlnită răzbăteau cuvintele bătrînului meu.
În acelaşi timp rula o poveste care mă interesa, Hippie Masala. Am hotărît că o voi vedea în zona special amenajată pentru vizionări individuale. În casa scării care urcă spre sala mare a Festivalului, o serie de LCD-uri pot fi folosite pentru a vedea în particular orice film aflat în programul Astra 2007. Şi a fost relaxarea pe care o visam după apăsătoarele istorioare pe care le urmărisem în filmul Corinei Radu. Hippie Masala, film realizat de Ulrich Grossenbacher şi Damaris Luethi, prezintă India pe care au descoperit-o cîţiva (foşti) tineri, împătimiţi hippie, un tărîm care unora li se deschidea în minte ca fiind paradisul drugs (din sex, drugs & rock'n'roll), iar altora ca fiind oaza în care năzuinţele lor spirituale new-age puteau afla seve autentice. Un italian devenit guru, ridicase un aşram într-o pădure retrasă, un olandez preocupat de pictură îşi întemeiase o familie în India, un elveţian trăind în munţi cu o localnică, trage iarbă la greu, îngrijeşte vaci şi ridică o casă. Toţi cei care au rămas în India au considerat că această ţară oferă un spaţiu al libertăţii imens, dar această libertate o pot atinge doar într-o sferă proximă, legată de gospodăria lor sau de spaţiul spiritual pe care-l clădesc. Relaţiile lor sociale sunt aproape inexistente, iar cei care au plecat din India acest aspect nu l-au putut accepta.
Pe Michael Yorke l-am întîlnit la numeroase vizionări. Seriozitatea pe care o citeam în atitudinea sa faţă de filmele pe care alegea să le urmărească mi-a stîrnit curiozitatea faţă de lucrările sale: pe toată durata proiecţiilor stătea cu stiloul în mînă şi nota schematic anumite idei. Yorke a fost fotograf celebru, apoi s-a dedicat studiilor de antropologie, pe care le-a finalizat cu o teză de doctorat în orientalism, centrată pe analiza discursurilor şi structurilor politice ale triburilor Ho din India. Şi-a început cariera filmică la BBC, în prima parte a anilor '80, şi a realizat peste douăzeci de documentare pentru televiziunea britanică. În producţiile sale înfăţişează şi discută statutul marginalilor, de la vagabonzi la persoane care se autoizolează ca urmare a credinţelor religioase pe care le împărtăşesc. Unul dintre principiile sale artistice afirmă că documentaristul trebuie să se implice în lumea pe care doreşte să o surprindă, trebuie să participe la acea existenţă alături de cei care-i atrag interesul. Altfel spus, Yorke cere documentaristului să traverseze bariera simplei observări, a simplei contemplări, să nu rămînă distant faţă de problemele pe care doreşte să le înfăţişeze. Pentru a se portretiza în cadrul Festivalului Astra, realizatorul britanic a ales patru documentare. Pe primele trei intrate în program le-am văzut, al patrulea, din păcate, s-a suprapus cu povestea lui Florin Iepan şi am ales-o pe a celui din urmă.
Dossers (1983), după cum şi numele sugerează, vorbeşte despre boschetari. Au fost aleşi cîţiva indivizi, iar Yorke a stat alături de ei, în stilul lor de viaţă, zi şi noapte, vreme de patru luni. A ieşit un documentar care pe mine m-a frapat prin forma punerii în scenă: în centrul atenţiei este relaţia dintre Mick şi Martha, însă şi alte persoane îşi expun viaţa, apoi o discută preţ de cîteva minute. Or' stilul ăsta de prezentare a istoriilor - pe de o parte avem pe ecran o acţiune întreprinsă de protagonişti, prezentată în timp real, apoi sînt comentariile lor care se referă la ceea ce au făcut, comentarii filmate ulterior - transformă documentarul acesta într-un fel de studiu cinematografic autoreferenţial. De fiecare dată cînd personajele făceau ceva aveam impresia că pe ecran e un film de ficţiune, atît de implicaţi şi de degajaţi erau cei din imagini; iar cînd îşi discută povestea, la fel, pare că ar da un interviu de making of al unui film de ficţiune. În The Passion of Anne, un film de Ingmar Bergman, patru personaje interacţionează şi dezvoltă relaţii, minciuna şi înşelăciunea îşi fac cuib între caractere, iar atitudinea acestor personaje de ficţiune e discutată în film de actori. Ficţiunea e întreruptă de interviuri în care actorii vorbesc despre implicaţiile emoţionale pe care le presupune interpretarea acelor roluri, îşi discută caracterul din film şi oferă pronosticuri legate de evoluţia personajelor în poveste. Dossers creează, involuntar probabil, un tip de relaţie filmică pe care o vedem în proiectul lui Bergman.
Celelalte două filme prezentate de Yorke sînt legate de teritoriul indian. Dust and Ashes priveşte una dintre cele mai importante sărbători hinduse, Maha Kumbh Mela. E vorba de un pelerinaj care se face o dată la 12 ani, intervalul la care o anumită constelaţie se repetă, în timpul solstiţiului de iarnă. Documentarul este important ca mărturie a celor ce se petrec în zilele sărbătorii, cînd pe malurile Gangelui, deasupra locului de întîlnire cu celălalt mare rîu al Indiei, Jamuna, s-au adunat cincisprezece milioane de hinduşi pentru a se scălda în ape; o baie sfîntă, care în plan spiritual echivala cu o lepădare de păcate. În acelaşi timp, filmul e important pentru că oferă o imagine despre ceea ce înseamnă religia hindusă. Dincolo de caracterul său expozitiv, filmul sondează însemnătatea ascetismului pentru hinduism, dar şi eventualitatea transformării sărbătorii într-un eveniment monden, datorită participării masive a populaţiei.
Eunuchs: India's Third Gender este impresionant prin faptul că a creat celor care intervin în prezentare, membri ai comunităţii Hijras (comunitatea eunucilor), un spaţiu suficient de intim încît să poată vorbi deschis despre lumea lor. Despre organizarea lor socială - sînt împărţiţi teritorial, fiecare teritoriu are o împărăteasă care este privită drept sfîntă şi este un îndrumător spiritual al celor supuşi; despre condiţia lor socială - au drepturi puţine, trăiesc la marginea societăţii, trăiesc din prostituţie sau dintr-o formă specială de cerşit, întotdeauna în grup, într-un fel de ritual în care sînt căutate mila, spaima şi oroarea celui care trebuie să ofere bani: o persoană cere o sumă, celelalte bat din palme sau chiar îşi ridică hainele pentru a face vizibilă castrarea; sau despre motivele personale care i-au împins spre un astfel de gest - motive legate în mare măsură de o identitate sexuală neprecizată, sau de asumarea unei identităţi feminine de către bărbaţi.
Grămezi întregi de documentare prezintă mitul Dracula, un mit care a plecat din paginile lui Bram Stoker şi a înfierbîntat masele mai ales prin intermediul filmului. Noutatea producţiei lui Iepan stă în încercarea autorului de a discuta referinţele pe care le avea Stoker atunci cînd a scris romanul, numeroase povestiri austriece, prin trimiteri la obiceiurile păgîne de înmormîntare, unde s-ar origina credinţele în strigoi sau vampiri. Astfel că, în fapt, există două linii de interes pe care Iepan le intersectează în demersul său: pe de o parte e viaţa personală tumultoasă a actorului, ajuns star pe Broadway apoi la Hollywood ca întruchipare a unui Dracula aventuros, terifiant dar şi romantic; pe de altă parte e vorba despre o căutare a rădăcinilor acestui personaj. Viaţa lui Lugosi poate fi oricînd subiectul unui Sunset Boulevard. În cealaltă parte, sînt prezentate credinţele populare în strigoi şi modalitatea în care erau rezolvate din moşi-strămoşi anumite cazuri de acest gen (povestea cu ţăruşul înfipt în inimă). Şi cum îi stă bine unei istorii de această factură, are şi un moment şoc: imagini filmate în anul 2004 în timpul deshumării cadavrului care fusese tratat conform datinii pentru că era un presupus strigoi. Mi-a mai plăcut în mod deosebit vocea naratorului, de clip promoţional hollywoodian, şi faptul că au reuşit să filmeze Castelul Huniazilor fără a se observa cadrul industrial în care a fost înghiţit în timpul dezvoltărilor naţionale cincinale. Documentarul beneficiază de prezenţa regizorului Istvan Szabo, a istoricului de film Gary Rhodes, a fiului actorului, Bela Lugosi jr. Prin imagini de arhivă e prezent însuşi actorul portretizat în film, precum şi rivalul său din sfera genului horror, Boris Karloff.
După vizionare, în foaier, un butoi cu vin roşu aştepta să fie supt. Mă întorc să văd dacă a mai rămas vreun picur înăuntru.