În sesiunea matinală de vizionări, un prim documentar suficient de sensibil încît să mă foiesc non-stop în scaun. Pe un subiect delicat, Anastasia Cherkassova reuşeşte să păstreze un ton neacuzator, acesta fiind motivul principal pentru care consider că filmul său, With Much Love and Kisses, este unul bine realizat. Titlul filmului provine din formula utilizată de V. ca încheiere a scrisorilor către Sonia, iubita sa. V. era deportat pe insulele Solovetskii din Marea Albă, unde o fostă mănăstire fusese transformată în gulag. Totul se petrece în anii treizeci. Şaptezeci de ani mai tîrziu, gîndurile deţinuţilor pentru cei dragi sînt descoperite. Deşi în 1937 peste o mie de oameni fuseseră aduşi în Rusia continentală şi executaţi, iar ceilalţi fuseseră trimişi în alte lagăre, scrisorile se păstraseră într-o cămară a fostei mănăstiri. Nu au ajuns la timp la destinaţie, dar le-au găsit copii şi nepoţii lor. E impresionant cum în disperarea care trebuia să-i încerce în acele vremuri, captivii găseau starea necesară scrierii unor cuvinte care să aline suferinţa celor dragi. Rînduri pline de speranţă şi de un viu umanism prin care, neîndoielnic, şi exilaţii încercau să se motiveze pentru o nouă zi. O mărturisire cutremurătoare: unul dintre cei care au scăpat din lagăr povesteşte cum erau executaţi deţinuţii - treceau prin trei camere; în prima erau identificaţi, în a doua erau dezbrăcaţi, iar în a treia erau loviţi în cap încît să îşi piardă cunoştinţa. Erau căraţi afară şi înşiraţi. Un militar trecea şi slobozea un glonţ în capul fiecăruia...
Am intrat apoi la un film studenţesc, Independenţa. Rastko Petrovic stă alături de Răzvan, un băiat aflat la vîrsta primei iubiri (evident, Oana nu îi răspunde cu dragoste), la prima durere de dinţi importantă (şi nimereşte la o dentistă pe care o cataloghează "proastă", fiindcă-i umple gura de doctorii care nu-i alină necazul), la primul cadou însemnat pe care i-l face tatălui său, de ziua acestuia (un ceas cumpărat din banii destinaţi facturii de cablu tv), la prima baie pe care o face acasă la mătuşă-sa (fiindcă blocul său - un fost cămin de nefamilişti este în reconstrucţie), dar, mai ales, la prima întîlnire cu dorul şi cu neliniştea pe care acesta o provoacă: mama sa era plecată la muncă în Italia.
Atmosfera s-a înveselit la filmul realizat de Dan Alexe. Cabal in Kabul e un duel între cocoşi. Cocoşi umani. Ambii fuduli, ambii umblînd cu cioara vopsită, ambii evrei. Singurii evrei din Kabul. Locuiesc în fosta sinagogă din oraş. Ambii au afaceri dubioase. Isaac are optzeci de ani şi e un fel de cititor-în-ghioc-şi-vraci, care, cu descîntece, amulete şi ceaiuri, "ajută" femeile să aibă copii; Zabulon are în jur de cincizeci de ani, fabrică alcool şi îl vinde la negru. Zabulon are şi o pasiune, bucătăria. Isaac nu are un răspuns în privinţa asta. Cei doi nu se suportă şi nu prididesc nicio ocazie pentru a se sudui şi pentru a-şi ura unul altuia o fructuoasă şedere în iad în viaţa de apoi. Şi fiecare îl iubeşte pe Alexe şi caută să-l determine să stea cît mai mult alături de el, pentru a-l filma, normal. Că fiecare se iubeşte pe sine. Şi fiecare bagă strîmbe în ce-l priveşte pe celălalt, ba că unul e spion, ba că celălalt e un mare mincinos şi trădător de neam, ba că e hoţ, că umblă cu fofîrlica. În prag de iarnă Isaac moare.
Surpriza zilei, australianul Bob (Robert) Connoly. Al doilea autor portretizat în Festivalul Astra. Am văzut două documentare remarcabile, First Contact şi Joe Leahy's Neighbours, ambele părţi ale proiectului intitulat Highlands, la realizarea căruia a colaborat cu Robin Anderson. Documentarele aduc în imagini, în secolul douăzeci, ceea ce trebuie să fi însemnat călcarea lui Cristofor Columb sau Vespucci pe teritoriul American, sau descălecarea lui James Cook în Australia, adică întîlnirea indigenilor cu "omul alb" şi relaţiile dintre colonizatori şi colonizaţi, lupta pentru supravieţuire şi pentru dreptate a celor din urmă.
First Contact priveşte în istorie spre întîmplările din timpul în care Michael Leahy călca în Noua Guinee. Anii treizeci. Leahy dorea să exploreze insulele pentru a găsi aur. Şi asta va găsi. Doar că aurul i-a ieşit în drum la pachet cu populaţia băştinaşă. Iar pentru aceasta din urmă, sosirea australianului a produs o revoluţie în concepţia lor asupra lumii. Habar nu aveau că ar mai exista pe pămînt şi alte chipuri decît ale lor, aşa că iniţial s-au gîndit că albii trebuie să fie spiritele străbunilor revenite între cei vii. Şi cum albii aveau prinse tot felul de bluze în jurul şoldurilor îşi imaginau ca trebuie să ascundă nişte penisuri imense, care ar fi încolăcite după trup, aşa că îşi ascundeau femeile de teamă că ar face crize imaginîndu-şi virilitatea nepoftiţilor oaspeţi. Cînd au văzut primul gramofon au simţit că prin gura sa ies glasurile străbunilor, aşa că au jucat zi şi noapte după ritmurile plăcilor muzicale. Cînd au găsit primele cutii de conserve aruncate de albi, şi-ai făcut podoabe din ele. Primul avion au crezut că e o pasăre care-i va hali pe toţi. Cum au descoperit că sînt cu toţii la fel, oameni?... au observat că excrementele albilor arată şi miros exact ca ale lor! Dincolo de toate aceste minunăţii, au descoperit şi ce înseamnă exploatarea şi desconsiderarea specifice "omului alb" civilizator. Sute de aborigeni ucişi şi, cîtă ironie, unul dintre membrii expediţiei îi povestea lui Connoly că orice aborigen ucis era trecut în acte, încît guvernul australian să facă o investigaţie asupra cazului. Carevasăzică nu omorau de capul lor, ci oarecum instituţionalizat, cu acordul ulterior al conducerii lor. Filmul, realizat în 1987, e construit din poveştile indigenilor care au fost martorii evenimentelor din anii treizeci, şi oferă multe imagini înregistrate în epocă de echipa lui Michael Leahy.
Joe Leahy's Neighbours discută afacerile prezentului în două comunităţi vecine din Noua Guinee. Joe Leahy este fiul pe care Michael l-a avut cu o băştinaşă. Joe niciodată nu şi-a cunoscut tatăl, dar i-a moştenit ambiţia. A lucrat pe plantaţia unui alb şi a economisit bani dorind ca într-o bună zi să aibă şi el pămînt şi să crească din punct de vedere social. Zis şi făcut. Profitînd de naivitatea bătrînilor dintr-o comunitate, a pus treptat mîna pe mai tot pămîntul. Cultiva cafea şi mai toţi membrii aşezării depindeau de el. Faza e că le făgăduise o maşină, un anumit procent din venit, dar nu a împlinit nicio promisiune. Profitul său anual era de aproximativ un sfert de milion de dolari, iar asta începuseră să vadă tinerii comunităţii: Joe avea un Mercedes personal, o casă mare, televizor color, maşini de tonaj, îşi trimitea copiii la şcoală în Australia. În vreme ce localnicii rămîneau săraci lipiţi... primeau ceva bani cînd le murea un membru al familiei, iar de mîncare aveau doar lemnul lingvistic din discursurile lui Joe. Care-şi îndreaptă atenţia şi spre pămînturile tribului vecin, dar lucrurile nu mai par atît de simple. Bob Connoly surprinde imaginea naşterii unui capitalism sălbatic, uşor ponderat de conflictele ce apar între comunităţile indigene şi Joe, în care cei dîntîi sînt mînaţi de dorinţa aflării unei minime echităţi sociale. Conflicte care capătă uneori aspectele luptelor de clasă descrise de Marx în textele sale. Un nou documentar în care societatea românească se poate regăsi, fie în parte (în maşina lui Joe), fie majoritar (în figurile aborigenilor degrabă lăsîndu-se duşi de nas de un vorbăreţ iscusit).
Eu mă întorc în foaierul Casei Festivalului, să mă răcoresc după duşul servit de Connoly. Am fugit de la sîrbă să vă împărtăşesc bucuriile cinematografice de aici...
