Suflul îngheţat al raţiunii - Faust

"Cine, cât şi în ce condiţii mai crede în teatru?", pare să fie întrebarea care transpare din spectacolele lui Silviu Purcărete de la Noaptea de la spartul târgului încoace. Cu ultima premieră, Faust după Goethe, de la TNRSS, Silviu Purcărete ne face părtaşi la devoalarea mecanismelor iluziei în teatru.

Dr. Faust, bătrânul medic pentru care viaţa e doar un accesoriu al materiei vii, ce poate fi întreruptă oricând în numele ştiinţei, ajunge la criza inaccesibilităţii cunoaşterii. Eşecul accesului la transcendenţa existenţei prin cunoaştere, îl transformă pe Faust în bătrânul dezarmat, pradă facilă a Diavolului. Mefisto ştie că excesele cunoaşterii lasă loc exceselor iubirii. Aceasta e ispita şi moneda de schimb pe care i-o propune lui Faust. Să renunţi la plăcerile iubirii când inima vrea, doar pentru că biologia te scoate din circuitul dorinţei? Faust face pactul cu Mefisto şi se lasă purtat de excesele iubirii. La capăt de drum îl aşteptă sentimentul ambiguităţii. Faust îi scapă la soroc lui Mefisto, dar nici privirea finală spre cer nu îi asigură acestuia mântuirea. Suntem în fond, fiinţe rătăcitoare hrănite cu iluzii; iluzia că ne putem substitui lui Dumnezeu pentru a stăpâni lumea prin cunoaştere. Când epuizăm resursele iluziei rămânem suspendaţi în ambiguitate.

De la proiectul originar de spectacol gândit de Silviu Purcărete acum patru ani pentru un festival de teatru de stradă francez, în Faustul de acum de la Sibiu rămâne gustul pentru ample desfăşurări de forţe. Spectacolul poate fi citit ca gest al demistificării iluziei cunoaşterii de toate tipurile, dar şi al iluziei scenei. Pendulăm între vraja spectacolului şi denunţarea ei, atât în plan narativ cât şi scenotehnic. Încă din partea întâi, numeroase citate culturale şi autoreferenţiale la precedente montări ale lui Silviu Purcărete ne impun prezenţa regizorului nu doar ca orchestrator ci şi ca agent al denunţării mecanismelor iluziei. Într-o oarecare măsură, rolul regizorului şi al lui Mefisto se suprapun, nu-i aşa? Regizorul ridică colţul decorului, ne lasă să întrezărim construcţia din spate, sau mai subtil, rezolvările istorizate în artă (teatru, film), atenţionându-ne că totul nu e decât iluzie. Silviu Purcărete deconstruieşte aici scenotehnica operei baroce: de la focuri de artificii şi procesiuni cu măşti, până la numere de acrobaţie suspendate, totul se petrece în culisele scenei baroce, unde publicul devine actant, nu doar spectator exterior. E poate aici nu doar ironia subtilă a devoalării mecanismelor scenei ci şi sugestia uriaşei păcăleli conţinute în promisa fericire carnală.

Opera barocă e evocată explicit prin scena în scenă din actul doi, în culisele căreia publicul pătrunde la propriu, prin deambularea prin infernul mecanicist al miracolelor de mucava, cu care se construieşte tradiţionalul eşafodaj al iluziei în teatru. Asistăm la procesiunea personajelor prin "subteranele" amorului carnal. Uriaşa scenă carnavalescă de inspiraţie Bosch-istă denunţă decăderea speciei prin eros. Rezultanta zgomotului generalizat, bruiat de mediile contemporane (ecrane cu plasmă, sonorul amplificat la limita suportabilului), trimite la cele mai convenţionale reprezentări ale Infernului. Ne aflăm în miezul unei uriaşe convenţii în care pendulăm între a crede şi a râde, căci suntem, în fond, discret avertizaţi de păcăleala conţinută.

Sarcina scenografului Helmuth Stürmer este imensă, iar soluţiile sunt demne de universul baroc al excesului de toate tipurile. Muzica originală compusă de Vasile Şirli, introduce temele şi ritmează spectacolul, dar e şi o referinţă voalată la supratema spectacolului: dezvrăjirea lumii, declanşată de cel menit să menţină mrejele iluziei. Diavolul-regizor orchestrează întregul denunţ.

Faust e un personaj secundar în faţa forţelor desfăşurate de Mefisto. Faust (Ilie Gheorghe) e mai degrabă derutat de asaltul diavolului şi îi cedează parcă din oboseală. Ofelia Popii reuşeşte un admirabil Mefisto, în linia temperamentului său artistic, deşi Silviu Purcărete face necontenit referire la spectacolele sale anterioare prin culoarea unui personaj sau, mai discret, prin semne sau obiectele din scenă.

Faust, un spectacol îndelung aşteptat la Sibiu, are paliere pentru toate tipurile de public şi place la orice nivel de lectură, fie că marşezi la Infernul scenotehnic, fie te amuzi de înscenarea denunţului iluziei. Spectacolul are narativitate, semne în scenă şi actori just plasaţi. Interpretarea întregii echipe a TNRSS e omogenă, funcţionează fie că e vorba de text sau muzică interpretată live în scenă.

Ironia, uriaşa ironie la adresa teatrului şi a ambiţiilor umane ne salvează de sentimentul monumentalităţii, care emană suflul îngheţat al excesului raţiunii.


Teatrul Naţional Radu Stanca Sibiu
Faust
Dramatizarea şi regia: Silviu Purcărete
Decoruri şi light design: Helmut Stürmer
Costumele: Lia Manţoc
Muzica originală: Vasile Şirli
Orchestraţia: Doru Apreotesei
Filmări şi montaj video: Andu Dumitrescu
Asistent de scenografie: Daniel Răduţă
Corepetitor: Gheorghe Stoica
Coordonator proiect: Cristian Stanca
Cu: Ilie Gheorghe şi Ofelia Popii (în rolurile principale)
În proiect sunt implicaţi actorii Teatrului Naţional "Radu Stanca" Sibiu, studenţii Secţiei de Actorie a Facultăţii de Litere şi Arte din cadrul Universităţii "Lucian Blaga", muzicieni şi copii.
Premiera: 20 septembrie 2007