3:10 to Yuma e cea de-a doua ecranizare a unei proze scurte publicate de Elmore Leonard în 1953 şi la Leonard stilul e totul. Leonard a scris toată viaţa lui numai romane de gen (mai întîi westernuri şi apoi thrilleruri) şi romanele de gen nu sînt citite de regulă pentru stil, ci pentru poveştile lor, dar poveştile lui (citite cu admiraţie de personalităţi spectaculos de diverse, de la Saul Bellow la George W. Bush şi de la Martin Amis la Quentin Tarantino) sînt asemănătoare şi formalizate - sînt ritualuri generice (în mai toate thrillerurile lui e vorba despre unii care aleargă după o sacoşă cu bani) cu care el lucrează aşa cum un poet lucrează cu o formă fixă. Ce contează în ele e cum vorbesc şi cum se mişcă personajele, iar ce contează la personaje nu e dacă sînt "pozitive" sau "negative", ci dacă dau sau nu dovadă de stil în conversaţie şi în acţiune; nici un personaj de-al lui Leonard n-ar săvîrşi o faptă bună din sentimentalism, din moralitate sau din cine ştie ce motive psihologice, ci numai şi numai din eleganţă. Scrierile lui sînt de fapt nişte cvasi-comedii despre cool şi e uşor de văzut cum l-au influenţat pe Tarantino (al cărui Jackie Brown e o ecranizare după Leonard şi al cărui spirit planează asupra unei alte ecranizări, Get Shorty), deşi cool-ul leonardian are un element inefabil de cavalerism care la Tarantino lipseşte. Ce-i drept, lucrurile astea sînt valabile mai mult pentru thrillerurile lui Leonard decît pentru westernurile lui de tinereţe (care tind să fie mai realiste şi mai puţin dialogate), dar, dacă realizatorii noului 3:10 to Yuma au exagerat nonşalanţa personajului Ben Wade, nu se poate spune că exagerarea lor e străină de spiritul lui Leonard. Şi, dacă filmul lui James Mangold cade în ridicol, asta nu e din cauză că e nerealist, ci din cauză că nu are nici pe departe suficient stil.
Problema nu e că protagoniştii acţionează nemotivat, ci că pe alocuri acţionează tocmai din motivele sentimentalist-morale şi hollywoodian-psihologice pe care Leonard nu le-ar tolera niciodată la personajele lui. Wade nu se lasă condus la tren numai pentru că a dezvoltat o anumită simpatie pentru amărîtul de fermier care-l păzeşte (ceea ce e neplauzibil, dar graţios), ci şi pentru a-i permite acestuia să-şi recîştige respectul de sine şi respectul fiului său (ceea ce e neplauzibil şi siropos). În prima ecranizare a povestirii, filmată de Delmer Daves în 1957, amărîtul de fermier nu era chiar atît de amărît: nu avea o rană de război căpătată în condiţii nedemne, nu avea un fiu atît de nerespectuos - nu avea atîtea motive de a fi eroic. (În povestire nici măcar nu era fermier, ci şerif: nu avea nevoie de motive, avea o meserie.) Christian Bale e un actor cu o prezenţă misterioasă, dar toată povara asta motivaţională nu reuşeşte decît să-l facă neatractiv. Noroc că din potera care-l escortează pe bandit face parte şi Peter Fonda - hîrşit, pîrlit şi scrîşnit în rolul unui detectiv de la agenţia Pinkerton, recent împuşcat de Wade în timpul unui atac de diligenţă. Secvenţa atacului e plasată la început şi e o deschidere forţoasă - vechiul ritual executat în conformitate cu ultimele standarde în materie de acţiune. Din contră, încercările prin care trece potera în drumul ei spre oraşul din care Wade trebuie să ia trenul (o altercaţie cu indienii, o alta cu muncitorii de la căile ferate) au un aer de rutină şi de umplutură şi filmul nu reîncepe să scapere ca lumea decît înspre final, cu poteraşii baricadaţi într-o cameră de hotel în aşteptarea orei de mers la gară, cu Wade ieşind nestingherit la fereastră, ca un locatar la taclale cu vecinii, ca să-şi instruiască banda adunată jos, şi cu locotenentul său (Ben Foster într-un număr à la Klaus Kinski) făcînd recrutări masive din rîndul scursurilor din oraş. Cel mai bun moment al locotenentului vine atunci cînd, văzînd că noii recruţi trag inclusiv în şeful său, face ordine printre ei din cîteva împuşcături. Nu e tocmai stilul lui Leonard (e Leonard filtrat prin Tarantino), dar, oricum, e un moment de stil.