Sînt uşor identificabile în mizanscena de la Sibiu elemente care definesc stilul Purcărete: plăcerea de a lucra cu mase de figuranţi, aici peste 80 de artişti se mişcă în spaţiile de joc, într-o caligrafie precisă; multiplicarea personajelor (Margareta e întruchipată de şapte preadolescente); preferinţa pentru personaje-pilon în jurul cărora gravitează întregul etc.
Pornind de la o opera monumentală, spectacolul lui Purcărete are şi el dimensiuni similare. I-au fost necesari artistului pentru a-şi desfăşura imaginaţia 1.500 de mp, amenajaţi în halele industriale Simerom. Concepţia regizorală mizează pe mai multe spaţii de joc, se folosesc pasarele, scripeţi, platforme mobile, se mişcă segmente din podea, pereţi, se dărîmă pereţi, se proiectează imagini uriaşe. Ambientul creează noi premise şi pentru raportul cu publicul: îl schimbă. Nu ne mai aflăm în vechiul amplasament al edificiului de teatru tradiţional, ci într-o locaţie în care totul capătă dimensiuni şi forme diferite. Şi chiar dacă spaţiile de joc simultane, teatrul de imagine, spectacolele în hale industriale dezafectate s-au mai făcut şi prin alte colţuri ale continentului, personal m-am simţit bine estetic ca martor la Faustul lui Purcărete.
Totul începe în cenuşiul apăsător din cabinetul lui Faust, unde bănci învechite de uz şi mormane de ziare mototolite mărturisesc, împreună cu Faust, despre futilitatea cunoaşterii. Cocoţat pe un dulap, mîngîind pe creştet un simbol împăiat al înţelepciunii şi ştiinţei, o bufniţă, Mefisto aşteaptă, foarte liniştit, să-şi intre în rol. Nu se grăbeşte, ştie că va izbuti, dar nici nu întîrzie să o facă, luînd, precum Maleficul pe care-l întruchipează, înfăţişări diverse. Urmează pactul, transformarea lui Faust (nu tocmai reuşită ca soluţie), momentul Margaretei (a cărui intensitate dramatică e sporită de vîrsta puberă a interpretelor). Într-o simetrie controlată, partea de mijloc a spectacolului, Noaptea Valpurgică, e cea cu spor de impact. Publicul este ridicat de pe gradene şi condus în inima dezlănţuirilor satanice, undeva în spatele a tot ceea ce văzuse pînă atunci, şi inclus, nu numai emoţional, ci efectiv, în spectacol. Privitorul e asaltat din toate părţile, trebuie să aleagă unde anume să se uite (aici e marea problemă - vizibilitatea nu e tocmai bună); pictura murală a elevilor de la Liceul de Artă din localitate îl transpune în plin Bosch; muzica lui Vasile Şirli, interpretată live, orchestrală şi corală, îl învăluie şi îl copleşeşte; actori ancoraţi la înălţime plutesc pe deasupra capetelor celor 400 de spectatori; Faust şi Mefisto îşi continuă odiseea comună, spunînd text, mişcîndu-se în acest spaţiu imens, printre arătări de tot soiul, într-un crescendo alimentat de sunet, dansuri, lumini; jocul actoricesc, coregrafia, focul, elementele zoomorfe, vopseaua roşie dau o primă concretizare materială a lumii de dincolo. Tulburîndu-te. După care toată lumea revine la locurile iniţiale.
Unul din atuurile versiunii lui Purcărete este că, deşi abundă în metafore scenice şi simboluri, reuşeşte să rămînă la un nivel accesibil. Nimic încifrat, nimic ermetic; propunerea e construită stratificat, pe niveluri de adresabilitate, pentru toată lumea, avizată ori nu, fără să piardă din metafizica textului lui Goethe, ba făcînd-o parcă mai uşor de desluşit.
La muzica lui Vasile Şirli trebuie să revin. Contribuţia ei în spectacol e semnificativă, căci spaţiul sonor e elaborat minuţios. Compozitorul a alternat sonorităţile, tonalităţile, ritmurile, volumele. Coruri de copii, de adulţi, clinchete de clopoţei, bucăţi a cappella, muzică orchestrală, în română şi germană, care se aude cînd de jos, de sub locurile unde stau spectatorii, cînd de undeva de sus, cînd suav, şoptit, cînd aproape de maximul suportat de ureche, fac din sunet o prezenţă importantă. Sunetul călătoreşte parcă, odată cu eroii, urmăreşte ceea ce li se întîmplă, amplificînd, accentuînd.
Pentru rolul lui Faust, Purcărete l-a ales pe Ilie Gheorghe. Actorul care s-a remarcat de nenumărate ori în montările craiovene ale regizorului, oferind regaluri interpretative, de această dată nu s-a integrat în stilul spectacolului. O anumită plăcere a declamării, nefirească în contextul dat şi o linearitate a interpretării l-au sărăcit pe Faust de complexitate, făcîndu-l un personaj dominat, la propriu, de naturaleţea, de tonul atît de firesc al actriţei Ofelia Popii. Distribuită în Mefisto, ea şi-a gîndit personajul pe ideea nenumăratelor înfăţişări pe care le poate lua Diavolul, înfăţişări pe care actriţa le reuşeşte atît de bine. Mimică, rostire, jocuri de voce, corporalitate, cameleonism sînt instrumentele cu care Ofelia Popii a lucrat la rol. E o creaţie remarcabilă, care va fi, cu certitudine, recompensată nu numai prin aplauzele generoase ale publicului, ci şi prin premii.
Dacă pe parcurs, Mefisto traversează o gamă largă de posturi - umil, linguşitor, convingător, viclean, insinuant, perfid -, încercînd să dea înţeles Diavolescului, la monologul de final se simte nuanţa unui regret. După ce şi-a desăvîrşit misiunea terestră, lasă să se întrevadă o doză de slăbiciune, care-l face aproape uman. Poate tocmai acesta e mesajul: Maleficul e un chip al omenescului. Sau o fi fost doar o nouă capcană, întinsă de Mefisto Faustului care şade ascuns în noi?... Răspunsul e personalizat, complicat şi fiecare îl aflăm numai atunci cînd, fascinaţi de frumuseţea ei, îi poruncim clipei: "Stai!"
Nu uitaţi: Aplaudaţi doar dacă - şi cît - vă place! O campanie iniţiată de LiterNet.