Sărbătoare la Bucureşti. Ziua întâi - FNT 2007

E noiembrie, adică Festivalul Naţional de Teatru de la Bucureşti (şi Sibiu!), ajuns la a XVII-a lui ediţie (2-15 noiembrie 2007). Nici n-a început bine că am şi dat de puhoiul ăla de spectatori, în foyer, în sală, în cafenele, care dau pulsul şi gălăgia sărbătorii. Bine, n-or fi intrat ei, toţi, la toate spectacolele de ieri; pentru aşa ceva îţi trebuie... ecuson, invitaţie sau bilet, pe care trebuie să fi avut inspiraţia să îl cumperi din timp. Oricum nu s-a lăsat chiar cu nervi şi suspine, mai ales fiindcă majoritatea spectacolelor vor fi reluate pe parcursul ediţiei. Aşa că, pentru prima zi de FNT, e de bine.

Sau de foarte bine. Cel puţin aşa a fost primit Filosofii, pe scena mare a TNB, spectacolul trupei de dansatori de la Centre Chorégraphique National d'Orléans, condusă de Josef Nadj. Aducând publicul pe scenă, aşa încât să înconjoare spaţiul de joc, spectacolul a uimit prin cât de mult a putut să nu semene cu nici o altă producţie de la noi. Mai ales că a fost vorba de teatru-dans. Prima lui jumătate a fost compusă din video-proiecţii pe paravane de pânză, care închideau un spaţiu în care se afla o orchestră ce comenta, sonor, imaginile proiectate. Iar imaginile au alcătuit un scurt-metraj mut, în care vedeai povestea simplă a cinci bărbaţi în inima pădurii, toţi îmbrăcaţi solemn, aproape funebru, cu mişcări maşinale, seci, şi gesturi atente. Ceea ce te asigura că-s "filosofi", deşi tonul lor solemn era tot timpul coborât în parodie, ca urmare a muzicii atonale, care însoţea imaginea. De la jumătate încolo, însă, spectacolul s-a constituit într-un soi de eseu coregrafic live, fără paravane, fără proiecţii. Un eseu contorsionat, compus din smuciri şi loviri de trupuri, ca sub presiunea unui delir. N-a lipsit nici de aici umorul, care a mai reglat excesul de simbol şi ritual. Dansul, deşi intim, a fost mai degrabă colectiv decât individual, cel mai mult contând atingerea între trupuri. Paroxistic, încins, deşi cam redundant, dând de câteva ori senzaţia că "acum e gata", spectacolul rămâne un experiment destul de încâlcit şi greoi, ca "filosofie" de mişcare scenică. Cel puţin pentru publicul român.

A mai fost şi Doi pentru o cină în doi, spectacolul din Irlanda (BDNC Theatre), realizat de Ciaran Taylor. O bucătărie, un cuplu şi un motiv serios de a găti. Atât de serios, încât a fost nevoie de coregrafie şi muzică live ca acest moment normal din timpul zilei - gătitul - să fie ridicat la rang de ceremonial. Iar încercările celor doi soţi de a-l duce la capăt s-au lăsat cu iritări reciproce, cu accese necontrolate, comice, toate legate într-o coregrafie imprevizibilă, precipitată. Şi aici, muzica atonală a însoţit, la tot pasul, mişcările, aducând o celebrare parodică a actelor de a găti şi a mânca. Foarte simplu, citeţ, spectacolul a plăcut.

Am mai văzut şi Oraşul de sub oraş, spectacol realizat de Teatrul Masca, în Staţia de Metrou UNIRII 2. A fost prefaţat de dansuri de societate ale studenţilor UNATC şi regizat de Mihai Mălaimare, fiind un eveniment la care s-au strâns atâţia curioşi, încât a părut un soi de happening. Poate şi din cauza locaţiei neobişnuite (staţie de metrou, să nu uităm). Iar spectacolul, care se va juca încă vreo două zile, consecutiv, a fost un colaj de cinci scene cu statui vivante, reprezentând tot soiul de situaţii şi personaje din Pompei, între care Venus, Caesar şi gladiatori. A fost o execuţie pantomimică de evidentă calitate, cu mişcări sacadate şi unele accente clovnereşti, fiind, în orice caz, primul semn că e sărbătoare de teatru în Bucureşti.


PS: Ai văzut o piesă din Festivalul Naţional de Teatru 2007 sau din FNT [off] LUNI 2007 de la Green Hours? Scrie despre ea în fix 5 rînduri (în word, cu diacritice) şi trimite fişierul rezultat la [email protected] pentru ca părerea ta să apară pe LiterNet. Spune şi altora ce ţi-a plăcut şi ce e de evitat!

---

Nu uitaţi: Aplaudaţi doar dacă - şi cît - vă place! O campanie iniţiată de LiterNet.