Stare care, dacă e să numărăm steagurile înfipte mândru în pălăria festivalului, ar fi cel puţin înfloritoare. Directorul artistic şi selecţionerul unic, criticul Marina Constantinescu, a adus la sânul darnic al FNT nu mai puţin de 40 de spectacole (dacă am greşit socoteala, sigur am greşit-o în minus) ale companiilor autohtone, cărora li se adaugă pomenitele montări "străine" fie teritoriului, fie teatrului dramatic. Intenţia selecţionerului a fost, nu mă îndoiesc, una mai mult decât stimabilă - şi anume, aceea de a dota Capitala cu o paradă teatrală de amploarea celei găzduite, anual, de Sibiu (care, de altfel, organizează acum, paralel şi concomitent cu FNT, un Festival al Teatrelor Europene cu un afiş extrem de "tare", unde figurează nume celebre ale scenei mondiale, precum Lev Dodin, Michael Kakoyanis sau Peter Zadek, ca pentru a şterge impresia palidă lăsată de festivalul său tradiţional din primăvară) ori, la nivel continental, de Avignon sau Edinburgh. Intenţia merită, repet, să fie salutată şi perpetuată. Lucrurile se complică însă, aşa cum se întâmplă întotdeauna (şi în special la români), atunci când intenţiile îşi capătă concretizarea. Pentru că, privind cu ochi limpede mai sus de marea de nume şi titluri, constatăm, de pildă, că oferta FNT 2007 preia cu seninătate producţii care se joacă de două-trei stagiuni - unele, prezentate chiar la anterioarele ediţii, cum e cazul spectacolului Creatorul de teatru, de la Act. E adevărat, acesta - şi altele - figurează în program înăuntrul unui "modul" numit Fenomenul Teatrul Act; întrebarea este de ce a devenit Act-ul fenomen în 2007 (când se poate lăuda cu o singură montare socotită demnă de festival - Capra sau Cine e Sylvia?) şi nu a fost aşa ceva, spre exemplu, în 2005 sau 2006, când a scos spectacole abia acum notate ca "fenomenale". Tot o descoperire subită este, s-ar zice, şi Teatrul Masca (subiectul altui modul de sine-stătător), prezent în FNT cu câteva producţii proprii, dar şi cu spectacole şi personalităţi europene invitate (ca şi în toamna trecută) spre a face un fel de concurenţă amicală şi "alternativă" marii reuniuni atribuite, aşa-zicând, establishment-ului.
Pe scurt, FNT a început să semene, sub aspectul ambiţiilor "totalitare", cu faimosul, pe vremuri, Festival Naţional "Cântarea României", unde numai cine nu voia nu ajungea (ba încă...). Spre a încheia capitolul uimirilor suscitate de structura celei mai însemnate "mostre" româneşti de spectacole, notez - din nou - bizareria diferenţierii între modulul Spectacole şi modulul Spectacole invitate (aşa grăieşte, cel puţin, una dintre broşurile editate de festival, în alte locuri apare, la primele, specificarea Selecţie oficială), distincţie lipsită de logică o dată ce, e de presupus, invitate au fost toate montările; ori a venit vreuna în pofida voinţei organizatorilor?... O astfel de precizare ar fi avut sens dacă, aşa cum se întâmplă în lumea normală, festivalul ar fi produs el însuşi unele spectacole; în acest caz, celelalte ar fi fost, desigur, "doar" invitate. În lumea normală, însă, un festival de amploarea FNT este instituţie autonomă; la noi... ca la noi.
Dincolo de structurări, diviziuni, module şi aşa mai departe, ceea ce contează - în cazul oricărui festival - este calitatea producţiilor incluse, "oficial" ori nu, în program. Fireşte, aici intervin subiectivitatea selecţionerului, gustul său personal şi opinia sa intimă despre felul cum trebuie să "arate" un spectacol spre a fi propus publicului sub o emblemă atât de fastuoasă. Şi, tot în mod firesc, opinia comentatorului în legătură cu un spectacol sau altul poate fi diferită. În acest punct s-ar naşte, neîndoielnic, o dispută fără sfârşit, drept care mă abţin deocamdată de la consideraţii de ordin calitativ pe marginea montărilor din festival (pe unele nici nu le-am văzut), aşteptând "gongul final" pentru a încerca să apreciez cum s-au "combinat" între ele propunerile organizatorilor, spre a alcătui (sau nu) o imagine concludentă a scenei naţionale în anul 2007. Notez doar fizionomia promiţătoare a secţiunii Participare internaţională - cu, printre altele, un spectacol dificil, dar foarte interesant semnat de unul dintre cei mai importanţi coregrafi, la ora actuală, din lume, Josef Nadj (Filozofii, după Bruno Schultz), şi Nora de Ibsen în viziunea lui Thomas Ostermeier, la Schaubühne am Lehniner Platz din Berlin, regizor şi ansamblu deopotrivă de celebri -, precum şi prezenţa, cu una sau mai multe reprezentaţii, a majorităţii artiştilor care "contează" în peisajul naţional.
****
La ora când citiţi aceste rânduri, cum ziceau pe vremuri ziariştii, Festivalul Naţional de Teatru, ediţia a 17-a, s-a încheiat. Decalajul dintre ritmul de producere a evenimentelor şi ritmul de apariţie a comentariilor creează însă un fel de prezent continuu, în care vom mai rămâne preţ de încă un număr sau două, întrucât FNT este, pentru scena dramatică românească, aproape ceea ce este Festivalul Enescu pentru cea muzicală, adică reuniunea ce acaparează, vreme de circa două săptămâni, interesul tuturor oamenilor "din breaslă" şi a unui număr de spectatori "normali".Nu chiar atât de mulţi, aceştia din urmă, precât se laudă peste tot organizatorii - dar asta e altă poveste, pe care o vom depăna mai târziu. Deocamdată, să notăm că, indiferent cu cine populate, sălile festivalului sunt, aproape fără excepţie, pline, atât la spectacolele cărora, vorba ceea, li s-a dus buhul, cât şi la producţiile despre care se ştiu mai puţine. Sau nimic - pentru că, din nefericire, "promovarea" la nivel de masă, prin mediile puternice (televiziuni şi posturi de radio), a fost, anul acesta, destul de modestă. Este, presupun, o explicaţie a faptului că publicul nu a dat năvală, aşa cum ar fi fost de aşteptat, la (spre exemplu) spectacolele lui Thomas Ostermeier, aduse de Schaubühne am Lehniner Platz din Berlin, regizor şi trupă cu adevărat celebre şi pe adevărat merit. Dacă tot a căpătat deschidere internaţională, Festivalul Naţional ar trebui să facă reclama cuvenită produselor de nivel european pe care le propune pieţei autohtone, dând astfel Cezarului ceea ce-i aparţine şi autenticilor iubitori de teatru, ceea ce merită. N-ar fi păcat ca un spectator înrăit să afle, după terminarea festivalului, că a ratat cine ştie ce montare pe care visase fără speranţe s-o vadă? Căci, aşa cum anticipam mai sus, "clou-ul" festivalului îl constituie - la fel ca şi anul trecut - spectacolele aduse din străinătate. Desigur, ele nu au, toate, aceeaşi forţă, aceeaşi strălucire şi acelaşi impact, dar calitatea constant superioară a artei scenice pe care o etalează poate servi de model realizatorilor şi, deopotrivă, spectatorilor români. Iar nevoia de asemenea modele este, pentru teatrul nostru, urgentă şi stringentă, chiar dacă vreun estet din cale-afară de rafinat strâmbă din nas la banalitatea aparentă şi la claritatea de cristal a lecturii propuse de Thomas Ostermeier în cazul unui text-pretext (fiindcă nu conţine nicio replică) al lui Franz-Xaver Kroetz, Concert la cerere (traducere barbară pentru Wunschkonzert - concert imaginar), monodramă ce "povesteşte", exclusiv prin indicaţii de acţiune, câteva ore din viaţa unei femei care se sinucide în noaptea de Crăciun - estetul nostru socotind, poate, că extraordinara performanţă interpretativă a lui Anne Tismer nu are legătură cu regia. Acest Concert... (amintind, cumva, de excepţionalul Stele în lumina dimineţii al lui Lev Dodin, văzut la Bucureşti acum mai bine de zece ani) a fost, după părerea mea, exemplul suprem de fuziune creatoare între regizor şi actor pentru naşterea acelui ceva misterios şi familiar care se cheamă, simplu, teatru. Aceeaşi Anne Tismer este şi protagonista celuilalt spectacol adus la FNT de compania germană: Nora de Henrik Ibsen, tot în regia lui Ostermeier. O viziune acut contemporană, ce nu trădează însă cu nimic spiritul (ba chiar, cu mărunte abateri, nici măcar litera) acestei faimoase piese de secol 19 despre emanciparea femeii; aduse "la zi", personajele apar îmbogăţite cu nuanţe surprinzătoare, concretizate impecabil de cei şase neaşteptat de tineri actori - nicio stridenţă, nicio notă falsă, nicio pierdere de ritm în jocul lor. Pe muteşte şi pe nemţeşte, artiştii berlinezi au oferit o lecţie capitală de teatru la care omologii lor din asistenţă ar fi trebuit să ia notiţe - pe româneşte.
Un alt "vârf", de înălţime comparabilă, al FNT a fost, la capitolul Participare internaţională, prezenţa coregrafului de renume mondial Josef Nadj, cu Filozofii, spectacol produs de mai multe instituţii europene şi inspirat din scrierile lui Bruno Schultz (1892-1942), scriitor şi grafician polonez de origine evreiască, un fel de Urmuz nu numai ca "situare" stilistică, dar şi ca destin, Schultz sfârşind însă nu sinucis, ca suprarealistul român, ci asasinat, victimă a unui ofiţer german în Polonia ocupată. Redescoperită în ultimele decenii, opera lui a făcut, printre altele, obiectul unui superb spectacol creat de formidabilul Theatre de Complicité londonez (şi arătat acum vreo doisprezece ani şi într-un turneu bucureştean); mai sumar şi mai sec, sub raportul mijloacelor de expresie, deşi combină jocul "viu" cu proiecţia de film şi cu un gen de performance (tele)vizual, spectacolul coregrafului maghiaro-francez născut la Novi Sad încearcă să dea corp viziunilor fantastice şi fantasmagorice ale lui Schultz, dominate de figura tutelară şi enigmatică a Tatălui. Deşi aptitudinile fizice şi tehnice ale dansatorilor sunt impresionante, nu cred că aducerea acestei producţii a făcut un serviciu "imaginii" pe plan autohton a lui Nadj, întrucât, în lipsa unei informaţii minime, spectacolul pare încifrat şi, de aceea, greu accesibil.
Reprezentaţii precum O, ce zile frumoase! de Samuel Beckett, cu o Magda Stief mai expresivă decât o lasă regizorul (Sven Grunert) să fie, sau Voltes (coregrafia: Catherine Diverrès), cu o dansatoare foarte bună (Carole Gomes) şi una bunicică (Isabelle Kürzi), au completat satisfăcător, pentru mine, "modulul" internaţional al FNT. Pe solul naţional vom reveni (fără prea mare plăcere) mai târziu.
****
Vom continua examinarea ofertei sale de spectacole acum şi în săptămâna ce urmează, întrucât reuniunea bucureşteană - cea mai amplă şi mai pretenţioasă (cu pretenţii, adică) din România, alături de Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu - pune în faţa observatorului interesat nu doar un număr (foarte mare) de reprezentaţii, ci şi o serie de probleme de a căror dezlegare depinde însăşi fizionomia scenei autohtone. Măcar până la anul...Asta, în mod aparent paradoxal, cu atât mai mult cu cât festivalul a devenit, începând de la ediţia trecută, întrucâtva internaţional, căci înglobează - separate cu grijă într-un "modul" autonom - şi montări invitate de pe continent, ba chiar de pe mapamond. Mult mai plină de semnificaţii şi de consecinţe decât ar putea părea, această deschidere spre exterior (practicată, e drept, şi la unele dintre ediţiile mai vechi, la scară redusă, însă, şi cu titlu oarecum exotic) pune produsele scenice naţionale într-o lumină cu totul diferită şi incită la meditaţie până şi spiritele în general netulburate, convinse că teatrul românesc este (în continuare) cel mai bun din Europa, dacă nu din lume. Existenţa unui termen de comparaţie, indiferent că această comparaţie are loc în mod explicit sau implicit, nu poate să nu stârnească măcar curiozitate; o dată curiozitatea satisfăcută, vor urma - să sperăm - concluziile şi, cum se zicea la şedinţele de pe vremuri, măsurile. De care e nevoie cât mai curând.
Pentru că faptul cel mai grav evidenţiat de FNT prin punerea alături a mulţimii de spectacole româneşti socotite "de vârf" şi a celor câtorva spectacole străine ilustrând zone geografice şi culturale diverse, faptul cel mai bătător la ochi şi mai descurajant este scăderea, pe teritoriul teatral naţional, a calităţii actului artistic şi, concomitent, a entuziasmului oamenilor scenei faţă de propria lor profesiune. Lucrurile, neîndoielnic, se leagă: atunci când rezultatul muncii tale este, din felurite motive, inferior, nici bucuria cu care lucrezi nu supravieţuieşte. Ce înseamnă "inferior"? Nimic altceva decât insuficient artisticeşte, mediocru, găunos, "făcut" - făcut ca să ia ochii şi făcut ca să ia banii. Cât despre motive, ele trebuie căutate şi imediat la suprafaţă, de pildă în decăderea dramatică a şcolii (a şcolilor, mai bine zis) româneşti de teatru, dar şi mult în adâncime, de pildă în neglijarea, perpetuată ani la rând, atât a "zestrei" tehnice a teatrelor cât şi a formării specialiştilor necesari; şi, din nefericire, căutarea nu s-ar sfârşi aici. În orice caz, constatarea că spectacolele cele mai bune, mai inventive, mai frumoase, mai inteligente, mai serioase, mai proaspete, mai dătătoare de gânduri profunde, dar şi de bună-dispoziţie şi speranţă au venit, la Festivalul Naţional de Teatru, aproape exclusiv din străinătate nu este una care să ne lase să dormim liniştiţi mai departe.
Dacă în comentariul din numărul trecut aşezam montările lui Thomas Ostermeier de la Schaubühne am Lehniner Platz, respectiv Wunschkonzert (păstrez titlul original pentru aiuritoarea traducere Concert la cerere) şi Nora, pe treapta cea mai de sus a unei imaginare scări calitative, Camera Isabellei, producţie a belgienilor de la Needcompany, avea să-mi demonstreze, două zile mai târziu, relativitatea acestui superlativ. Creaţie a lui Jan Lauwers, unul dintre conducătorii companiei, creaţie colectivă, de fapt, în măsura în care contribuţia fiecărui membru al ansamblului este esenţială pentru alcătuirea spectacolului, Camera Isabellei demonstrează nu doar cât de fragile (şi, adesea, de inutile) sunt graniţele dintre speciile scenice - aici teatrul, muzica, dansul, pantomima, clovneria ş.a.m.d. coexistând fără conflicte -, ci şi cât de mult contează, pentru excelenţa întregului, excelenţa părţilor. Impecabil antrenaţi (şi nu doar fizic), componenţii trupei materializează pe scenă, cu haz, cu tristeţe, cu poezie, cu umor negru, cu aluzii "decoltate", cu gingăşie, cu emoţie mereu controlată, o biografie realist-fantastică, biografia neobişnuită a unei făpturi obişnuite, Isabella, jucată cu vitalitate neverosimilă de cealaltă conducătoare a companiei, Viviane De Muynck. Şi tot Viviane De Muynck a fost protagonista celui de-al doilea spectacol adus de Needcompany, Totul e deşertăciune, adaptare proprie după operele memorialistice ale lui Claire Goll (1890-1977), soţia scriitorului şi plasticianului suprarealist Yvan Goll, ea însăşi personalitate fascinantă a vieţii culturale (mai ales) interbelice. Rău "ambientat" în sala prea mare a Teatrului Creangă şi, pe deasupra, netradus, recitalul, conţinând nenumărate detalii şi trimiteri nefamiliare publicului obişnuit, nu s-a bucurat, din păcate, de ecoul meritat, dar a impus atenţiei o actriţă complexă, completă şi fermecătoare.
În fine, "modulul" internaţional al FNT i-a avut ca invitaţi pe tinerii actori din spectacolul Poveşti de familie de Biljana Srbljanovic, regizat, la Teatrul Naţional "Mihai Eminescu" din Chişinău, de Mihai Fusu. Bine ritmat şi pregnant, ca expresivitate, spectacolul basarabean a făcut însă discret trecerea spre scenele din dreapta Prutului prin exagerările - vocale, în special - din jocul interpreţilor, notabil, altminteri, prin vioiciune.
Şi astfel, ajungem în România...
****
Iată-ne ajunşi la ultimul episod al mini-serialului dedicat ediţiei 2007 a Festivalului Naţional de Teatru, care a încercat să facă primele două săptămâni ale acestui încruntat noiembrie dacă nu mai zâmbitoare, măcar mai bogate în petreceri culturale; dacă nu în toată ţara, măcar în Bucureşti; dacă nu (doar) cu spectacole bune, măcar cu spectacole multe; dacă nu (şi nu) doar cu artişti compatrioţi, măcar cu sprijin european masiv. În precedentele trei numere am vorbit despre fizionomia globală a festivalului şi despre oaspeţii străini. E momentul să revenim pe pământ - pe solul natal, care va să zică.Şi, desigur, la producţiile autohtone cărora le este consacrat prin statut festivalul, în ciuda prezenţei tot mai semnificative sub raport atât cantitativ cât şi, mai ales, calitativ a spectacolelor aduse din lume. La fel ca şi la ultimele două ediţii pe care le-a "guvernat", directorul artistic şi selecţionerul unic al FNT, criticul Marina Constantinescu, a preferat unei abordări... selective a ofertei scenelor româneşti o deschidere extrem de generoasă faţă de feluritele propuneri venite dinspre teatre; această generozitate a făcut ca afişul festivalului să fie literalmente ticsit de nume şi titluri, ca programul spectatorilor pasionaţi şi al comentatorilor profesionişti să capete un ritm de-a dreptul inuman (cu câte trei reprezentaţii pe zi, unele durând peste două ore) şi, în cele din urmă, ca profilul reuniunii să devină nu atât eclectic, cât neclar - ce este Festivalul Naţional de Teatru: o paradă a celor mai bune spectacole produse în ţară de-a lungul unei stagiuni sau un inventar al montărilor mai răsărite din diverse teatre, privite separat? Faptul că un director sau altul cheamă câte un regizor "cu nume" să-i scoată firma la lumină printr-un spectacol "fiţos" nu înseamnă că respectivul spectacol este, doar prin asta, bun de adus într-un festival de nivel republican; el poate conta, eventual, pentru instituţia producătoare, ca o tentativă de înnoire repertorială, de recalibrare a posibilităţilor artistice sau tehnice, de reanimare a trupei etc., etc., dar nicidecum ca operă împlinită şi demnă de impus, prin includerea ei pe agenda unui eveniment atât de important, ca exemplu de excelenţă artistică. După cum, iarăşi, faptul că festivalul a fost pus, pentru al treilea an consecutiv, "sub semnul regizorului" nu înseamnă că dacă un astfel de artist, oricât de talentat în general, a avut o perioadă mai puţin fastă din punct de vedere creator, e obligatoriu ca el să figureze totuşi pe afiş, în ideea că "nu poate fi trecut cu vederea". Ca să discutăm "pe concret", observaţiile de mai sus pot fi ilustrate prin spectacolul Monumentul de Colleen Wagner, regizat de Alexander Hausvater la Teatrul G.A. Petculescu din Reşiţa (un episod, fără îndoială, notabil pentru ambiţioasa scenă bănăţeană şi actorii săi, dar neconcludent din perspectiva festivalului) sau prin Regele Lear de Shakespeare, realizat, la Teatrul Naţional din Cluj, de Gábor Tompa (înfăptuire înscriindu-se în programul de re-emergenţă, prin colaborarea cu artişti de renume, a instituţiei, dar rămânând, din cauza "acoperirii" foarte inegale a rolurilor, atât sub standardele regizorului, cât şi sub năzuinţele teatrului).
Altminteri, FNT a inclus adevărate monografii ale unor directori de scenă - Alexandru Dabija, aflat, e drept, într-o epocă de efervescenţă profesională impresionantă, chiar dacă exercitată preponderent pe suprafaţa unor miniaturi precum Nasul (recital Ada Milea, la Naţionalul din Sibiu) ori Capra sau Cine e Sylvia? (Act), sau Mihai Măniuţiu, prezent cu spectacole vechi refăcute (Experimentul Iov şi Shoah. Versiunea Primo Levi, de pildă, la Sibiu), dar şi cu noutăţi precum Ecleziastul (Sibiu) şi Cântarea cântărilor (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj), Radu Afrim apărând şi el cu două spectacole (Inimi cicatrizate după Max Blecher, la Constanţa, şi Povestiri despre nebunia noastră cea de toate zilele de Petr Zelenka, la Piatra Neamţ) - sau ale unor teatre, mai exact a Teatrului Naţional Radu Stanca din Sibiu, care a dominat scena festivalului prin nu mai puţin de opt spectacole (celor pomenite adăugându-li-se Faust de Goethe, în regia lui Silviu Purcărete, Viaţa cu un idiot după Viktor Erofeev, în regia lui Andriy Zholdak, Pescăruşul de Cehov, în regia lui Andrei Şerban, şi Balul, în regia lui Radu Alexandru Nica); de altfel, scena sibiană este, la ora actuală, una dintre puţinele din ţară unde, cum se zice, lucrurile se mişcă (şi chiar bine), ceea ce, e de sperat, va continua să se întâmple şi după mutarea Capitalei Culturale prin alte părţi ale Europei. Din punctul meu de vedere, printre alegerile bune ale FNT s-au numărat - în afara câtorva dintre spectacolele enumerate, asupra cărora voi reveni, poate, mai aplicat în viitoare articole - Regele Lear al Teatrului "Tamási Áron" din Sfântu Gheorghe (regia: László Bocsárdi), Vinerea lungă de András Visky, după Imre Kertész, al Teatrului Maghiar din Cluj (regia: Gábor Tompa), Geniul crimei de George F. Walker al Teatrului 74 din Târgu-Mureş (regia: Theodor Cristian Popescu) şi Ivona, principesa Burgundiei de Witold Gombrowicz al Teatrului Naţional din Târgu-Mureş, compania Tompa Miklós (regia: Alexandru Colpacci), deşi aproape niciunul dintre acestea (sau celelalte) nu se ridică, fie în general, fie aşa cum a arătat în festival, deasupra unor reproşuri; şi nu puţine...
În acest punct, însă, discuţia despre ediţia 2007 a Festivalului Naţional de Teatru trebuie să ia sfârşit, pentru ca să înceapă discuţia despre situaţia actuală a teatrului din România, dincolo de sărbători, sărbătoriri, felicitări şi pupături în piaţa endependenţi ori prin împrejurimi. Asta, inclusiv spre binele FNT.