Simple impresii - Festivalul Naţional de Teatru, ediţia 2007

Încheiat de cîteva zile, Festivalul Naţional de Teatru, ediţia 2007 (a 17-a), continuă să-şi prelungească ecourile - şi o va mai face, probabil, un număr de săptămîni - nu atît în spaţiul public, "obiectiv", cît în spaţiul subiectiv al memoriei individuale. În funcţie, cu siguranţă, de spectacolele frecventate de fiecare. Nu e de mirare, astfel, ca FNT să fie descris prin exultaţii de genul "Excepţional, fantastic, extraordinar!" şi, concomitent, prin bombăneli şi probozeli de genul "Slăbuţ, catastrofal, jalnic!". Asta nu doar pentru că, după cum se ştie, gusturile diferă, ci şi pentru că nimeni nu a putut vedea toate reprezentaţiile (programate, altminteri, destul de judicios), prea numeroase atît pentru capacitatea de absorbţie a omului în general (adică inclusiv a omului de teatru), cît şi pentru durata festivalului; pe de altă parte, experienţa ne învaţă că - în legătură cu spectacolele româneşti, cel puţin - nu trebuie să ne contrazicem cu o persoană avînd altă părere decît dacă am asistat strictamente la aceeaşi reprezentaţie ca şi ea, întrucît rareori se întîmplă ca o producţie autohtonă să fie egală cu sine, chiar şi la distanţă de o singură seară. Iată de ce notaţiile de mai jos nu au deloc veleitatea de a trece drept un "diagnostic" al festivalului; dimpotrivă, ele sînt, declarat şi asumat, simple impresii de spectator.

Un spectator destul de pretenţios, însă - şi nu pentru că experienţa l-a "fasonat" pînă la a-i toci simţurile astfel încît ele să nu mai fie sensibile decît la stimuli extremi, ci pentru că, pornind de la ideea că teatrul este artă (iar nu industrie, cum opinează diverse domnişoare proaspăt înzestrate cu rubrici prin revistele lucioase), pretinde ca sub această firmă să-i fie servit exact acest produs. Mai ales în cazul unui festin cultural de proporţiile (şi la costurile) Festivalului Naţional de Teatru. Şi mai ales în condiţiile în care parada rezervată, în intenţia iniţială, spectacolelor autohtone a căpătat un "apendice" internaţional, aspirînd, prin urmare, să intre în rîndul reuniunilor europene de talia unor Festival d'Automne (Paris), Wiener Festwochen (desigur, Viena) sau Dublin International Festival, ca să ne limităm doar la cele cu sediul în capitale. Dar, spre a nu mai lungi vorba şi a face lectura mai uşoară, iată, "punctual", ce mi-a plăcut în mod special la FNT 2007:

majoritatea spectacolelor străine pe care le-am văzut şi în special Nora de Ibsen şi Concert la cerere (cum rău a fost tradus Wunschkonzert) de Franz Xaver Kroetz, ambele produse de Schaubühne am Lehniner Platz din Berlin şi regizate de Thomas Ostermeier, respectiv Camera Isabellei de Jan Lauwers şi Totul e deşertăciune de Viviane De Muynck, ambele produse de Needcompany (Belgia) şi regizate de Jan Lauwers;
progresul pe calea performanţei al tinerilor actori de la Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu şi pofta lor de joc, vizibile mai ales în Balul, spectacol regizat de Radu Alexandru Nica, după ideea fructificată, în film, de Ettore Scola (dau sursa cea mai cunoscută);
Cristina Flutur şi Ema Veţean în Viaţa cu un idiot, după Viktor Erofeev (regia: Andriy Zholdak), la acelaşi teatru sibian;
deosebirea de registru stilistic dintre cele două spectacole regizate de Radu Afrim (Inimi cicatrizate după Max Blecher, la Constanţa, şi Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele de Petr Zelenka, la Piatra Neamţ) şi asemănarea lor (în bine) ca nivel calitativ;
Geniul crimei de George F. Walker, regia: Theodor Cristian Popescu, la Teatrul 74 din Tîrgu-Mureş;
numărul mare şi diversitatea "evenimentelor colaterale" din festival (conferinţe, lansări de carte etc.), chiar dacă, personal, nu am putut ajunge la nici unul.

Şi, tot aşa, ce mi-a displăcut în mod special:

mult prea multele spectacole înghesuite în prea puţine zile (în lumea normală, un festival cu peste 60 de producţii durează minimum o lună, nu două săptămîni, ca la noi);
mult prea multele spectacole unde mi-a părut rău că m-am (z)bătut să ajung (desigur, unele puteau fi importante pentru teatrul care le-a produs, pentru CV-ul regizorului sau al actorilor şi aşa mai departe, dar însemnătatea lor se oprea aici);
aerul sforăitor-triumfalist al comunicatelor de presă emise de festival, unele pretinzînd, de exemplu, că biletele la spectacolul X s-au epuizat din prima zi, pe cînd, în realitate, sala era pe jumătate goală;
textele de prezentare a spectacolelor, pe site-ul festivalului, fie hipersavante, fie ultrasimpluţe şi, în general, neclare;
faptul că, deşi la FNT "şi-au unit eforturile", cum zice textul din caietul-program, "peste şapte sute de persoane" (şi nu pe bază de voluntariat...), la unele spectacole nu găseai nici un reprezentant oficial al festivalului cu care, de pildă, să lămureşti o încurcătură de locuri;
numărul infim de spectatori "reali", comparativ cu aceia posesori de invitaţii gratuite, în ciuda prea-numeroaselor afirmaţii în sens contrar ale pomenitelor comunicate de presă (situaţie existentă, oricum, la reprezentaţiile la care am asistat eu).

Pe lîngă acestea, regret că nu am văzut două sau trei spectacole pe care mi le-au vorbit de bine persoane de încredere şi că nu am revăzut alte două sau trei pe care le ştiam, după cum mă felicit că am avut inspiraţia să evit unele montări despre care cei ce le-au vizionat vorbeau văitîndu-se şi ţinîndu-se de falcă, precum babele. Restul e istorie.